Aveam 36 de ani când mi s-a propus o promovare la firma la care munceam deja de aproape opt aniadică practic o viață de om la birou.
Și nu era orice fel de promovare. Era trecerea de la cineva care face și drege, la poziția de coordonator regional. Salariul creștea considerabil (niște frumoși lei în plus la fiecare lună, de puteam să mă gândesc la o plasmă nouă și la rate mai mici). Contractul devenea pe perioadă nedeterminată, bonusurile mai tentante. Există totuși o singură schimbare: trebuia, două zile pe săptămână, să fac naveta până la Bacău (cam o oră cu trenul de la Iași), să rămân peste noapte acolo, și apoi a doua zi să revin.
Când am ajuns acasă și i-am spus noutatea soțului meu, eram convinsă că o să desfacă o sticlă de Cotnari de fericire.
Surpriză n-a fost cazul.
În aceeași seară s-a așezat în fața mea la masă, serios ca la ședința de bloc, și mi-a explicat cum nu e o idee bună să accept. A început cu copiii, cu casa, cu faptul că nu se cade ca o femeie cu familie să colinde țara cu trenul, a zis de două ori că banii nu sunt totul, iar stabilitatea căminului trebuie să fie pe primul loc.
I-am zis că nu mă mut, că-s doar două zile, că poate așa reușim să mai plătim din creditele la bancă. El nimic: nu și nu. Zicea că familia nu va supraviețui cu mine pe drumuri.
Am dezbătut subiectul intens, săptămâni la rând. Documentele pentru promovare stăteau la mine în geantă, neatinse, ca banii de Revelion lăsați pentru vremuri grele. La muncă mă presau: așa șansă nu mai pica des. Acasă, atmosfera era ca înaintea furtunii pe Bâc: tensionată și cu amenințare de ploaie. Când aduceam vorba, se enerva, ridica tonul și mă făcea egoistă.
La final, am cedat.
M-am dus la Resurse Umane și le-am spus că din motive familiale nu pot accepta promovarea. M-am întors la același birou, aceeași cafea proastă, același salariu, același program.
În lunile următoare, comportamentul lui s-a schimbat suspect de mult. Venea acasă târziu, stătea cu nasul în telefon, schimba parole la Facebook și Instagram ca și cum era secretar de stat. Îmi spunea că are multe proiecte. Eu, naivă, nu bănuiam nimic. Făcusem așa cum a vrut el; eram sigură că liniștea se va instala la noi, ca la țară după ploaie.
După vreo trei luni, primesc un mesaj de la o colegă pe Facebook: Tu mai ești cu soțul tău? Răspund că da, sigur, nu l-a luat niciun extratereștru. Atunci ea îmi trimite niște poze.
În poze, el era cu o colegă de serviciu, la restaurant, unu peste altul ca la hora din sat. Intimitatea dintre ei era clară, n-aveam ce interpreta.
În acea seară, l-am înfruntat cu poza de față. N-a încercat să nege nimic. Mi-a spus că e atras de ea de ceva vreme, că se simte înțeles, că relația noastră e de formă și mai bine pleacă. Că nu mai vrea să fie căsătorit și că se mută la ea.
În mai puțin de o săptămână, și-a strâns hainele, mi-a lăsat cheile și s-a cărat la noua lui dragoste. Fără regrete, fără să ridice vreo sprânceană. N-a încercat să repare nimic. Nici măcar n-a băgat vina pe criza vârstei a doua.
Eu am rămas în același apartament de la etajul patru, cu aceeași funcție, același salariu de supraviețuit la supermarket, dar singură.
Promovarea deja nu mai exista. Alt cineva îi luase locul. Când am întrebat dacă mai e vreo speranță, mi s-a spus nu clar, ca la biroul de Evidență a Populației. Șansa trecuse pe lângă mine ca Rapidul de Chişinău pe lângă Halta Valea Seacă.
Azi, privind în urmă, faptele sunt cât se poate de evidente: am dat cu piciorul unei șanse reale în carieră pentru o familie care oricum era pe ducă. Am rămas fără apărătorul căminului, și fără poziția care mă putea ajuta să respir mai ușor.
El și-a văzut de viață cu alta. Eu mi-am început viața de la zero cu decizia mea, care atunci mi s-a părut salvatoare, iar de fapt nu făcea decât să pună sare pe o rană deja deschisă.
Așa că dacă am un sfatși e unul cât se poate de moldovenescniciodată, dar niciodată să nu renunți la visurile tale pentru un bărbat. Prietenii trec, leii vin și se duc, dar șansele pierdute rămân cu gust amar, ca vinul vechi uitat în beci.
