Niciodată nu mi-am închipuit că cinci minute de așteptare pot schimba un destin, dar exact asta s-a întâmplat, în felul acela ciudat și tremurat cu care visele se apropie de realitate și se topesc iar în ceață.
Totul a început acum trei ani, sau poate că au fost doar trei minute, nu e clar doar un timp care se îndoaie și se întoarce ca un drum vechi de lângă Iași. O vedeam pentru prima dată: o bătrână cu mersul frânt, bastonul ținut ca o ramură de salcie, plutind spre stația de autobuz. Aluneca printre umbrele serii, aruncându-și brațul liber parcă ar conduce un alai de păsări nevăzute.
Am oprit motorul. Bineînțeles că am oprit.
Mulțumesc, băiatule, a spus suflând greu, agățată de bara metalică. Oasele mele nu mai sunt ca odinioară
Nu vă grăbiți, poftiți, am răspuns ca prin vis.
Din acea clipă a devenit o prezență. În fiecare marți și vineri, urca în autobuzul meu când la policlinică, când la sora dânsei, la Botanica sau poate la Mileștii Mici, cine mai știe. Și de fiecare dată venea exact în acea secundă când trebuia să demarez.
A doua oară, când am zărit-o pe oglindă apropiindu-se încetișor, colegul meu de serviciu, Petru, a șoptit:
Hai, mergi, ieșim din timp.
Dar eu priveam înapoi, ca o fotografie veche. Venea cu paltonul verde stins și geanta de pânză, dansând încet pe caldarâm.
Așteptăm, am zis.
O să ne certe șeful
Să mă certe.
A urcat, zâmbindu-mi cu ochii aceia limpede-luminoși, și mi-a spus încet:
Dumneata ești înger.
Așa s-a născut obiceiul: fiecare marți și vineri opream la stația de pe strada Vasile Alecsandri, și dacă nu era, tot priveam spre colțul unde cândva fusese un castan bătrân. Trecea un minut, două. Nimeni nu protesta. Toți o cunoșteau deja, răbdarea crescuse, și câte cineva striga din autobuz:
Uite, vine domnița Maria!
Cu vremea a început să-mi aducă plăcinte cu brânză.
Le-a făcut nepoata mea, spune ea mereu, dar niciodată nu mi-a fost clar dacă există sau nu acea nepoată.
Într-o vineri toridă de iulie, nu a mai apărut. Nici marți, nici vineri. Au trecut săptămâni, și tot opream privind absurd către același colț.
S-o fi îmbolnăvit săraca, a murmurat o doamnă bătrână cu batic. La vârsta ei
După trei săptămâni, într-o dimineață cu ceață, am zărit-o din nou. De data asta venea foarte încet, ajutată de un cadru metalic de mers. Am coborât, lăsând autobuzul cu portierele larg deschise.
Sunteți bine?
Ochii i s-au umplut de lacrimi spumoase.
Am stat la spital. Dar i-am promis fetei mele că trebuie să mă sui încă o dată în autobuzul dumitale.
Am sprijinit-o să urce. Lumea din autobuz a început, ca prin vis, să aplaude.
Săptămâna trecută a fost ultima mea zi pe traseu. După 34 de ani de muncă, m-am pensionat. Stația părea altă lume. Zeci de oameni, fețe pe care le visam uneori vecini, pasageri, vânzătoarea de la magazinul de colț.
Țineau o pancartă mare, colorată cu markere:
Mulțumim. Ne-ai arătat că bunătatea nu întârzie niciodată.
Am coborât uluit, ca și cum aș fi ieșit dintr-un vis pe altă lume. Ea venea încet, ținându-se de nepoata (care totuși exista!), și m-a cuprins cu brațele subțiri de salcie.
M-ai așteptat de atâtea ori, zice. Azi te așteptăm noi pe tine.
Au urmat discursuri, și au pus o tăbliță nouă în stație. De acum se va numi Stația celui care a așteptat mereu.
Mi se cutremurau cuvintele.
Eu am așteptat doar. Nu-i vreo mare minune.
Din spate cineva a strigat:
Ba e! În Chișinău totul aleargă, numai el a știut să oprească!
Și iar au aplaudat.
Seara, când am povestit totul soției mele, Aurica, ea a zâmbit așa cum doar oamenii buni pot zâmbi:
Pentru asta te iubesc. Într-o lume grăbită, tu mereu știai când să oprești puțin.
Am pus tăblița lângă poze cu copiii noștri, dar ceea ce păstrez în inima mea e altceva zâmbetul acelei bătrâne de fiecare dată când urca și șoapta ei: Mulțumesc, băiatule.
Zic unii că am făcut ceva deosebit. Eu doar am așteptat. Și uneori, mă gândesc că acesta e cel mai ciudat și rar lucru pe care-l putem face: să avem răbdare cu ceilalți, chiar dacă lumea din jur urlă mereu înainte.
