Jurnal, 11 decembrie
Privind înapoi, îmi amintesc cum, împreună cu Grigore, bărbatul meu, am hotărât să primim în căminul nostru o copiliță de doi ani, luată dintr-un orfelinat din inima Chișinăului. Deși sfaturile celor din jur ne-au avertizat cu insistență, am ales să ne urmăm sufletul, lăsând la o parte frica și vorbele grele aruncate de alții.
Niciodată nu am avut șansa să-mi cunosc tatăl, iar mama venea rar, lăsându-mă să cresc printre străini. Mult mai târziu, asistentele mi-au povestit cum am ajuns sub ocrotirea statului. La nici un an, am făcut pneumonie și, istovită, am încetat să mai plâng. Zile la rând am stat mută în pătuț, stingându-mă încet, în timp ce mama, copleșită de necazuri, își îneca amarul în rachiu, dincolo de ușa camerei.
Familia în care m-am născut era marcată de patima mamei pentru băutură. Sticlele răsunau noaptea, iar vecinii se plângeau de plânsul meu neîncetat. Într-o zi, mama m-a dus la spital, iar asistenta, intrând să mă consulte, a observat că hainele mele luaseră foc. Trei oameni au intervenit să stingă flăcările, iar eu am fost transferată de urgență, unde mi-au tratat arsurile. Pe toată perioada spitalizării, mama nu a venit niciodată să mă vadă.
Bucuria pe care am simțit-o în centrul de plasament m-a însoțit și după ce am devenit mamă. Am primit o educație solidă, am găsit un loc de muncă stabil, iar apartamentul nostru din Iași era spațios și plin de lumină. Timpul petrecut cu Grigore îmi aducea o fericire profundă, iar dragostea noastră era caldă și sinceră. Singurul lucru care ne lipsea era un copil pe care să-l creștem împreună…
Am adoptat o fetiță de doi ani dintr-un centru de plasament, deși mulți ne-au spus să nu facem acest pas. Am ignorat sfaturile lor și am luat-o cu noi când ne-am mutat la oraș, asumându-ne riscul unor posibile probleme genetice. Totuși, sănătatea ei a fost mereu impecabilă!
Zi de zi îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat puterea să gândesc cu mintea mea și să nu mă las influențată de alții. Niciunul dintre avertismentele medicilor nu s-a adeverit copilul meu este sănătos și crește frumos. Mi se pare superficial să punem dificultățile unui copil pe seama genelor rele, ca și cum mediul sau grija noastră nu ar conta. Un copil are nevoie doar de dragoste și de certitudinea că este dorit pentru a deveni un om bun.
Se apropie aniversarea de cinci ani de la adopție și simt o teamă adâncă. Îmi iubesc fiul la fel de mult ca pe celălalt copil, născut din mine amândoi sunt sufletul familiei mele. Totuși, o parte din mine se teme că Ana va afla că a fost adoptată și va suferi. Nu știu cum să deschid discuția cu ea, dacă va afla. Oare va înțelege? Gândul acesta mă sperie mai mult decât orice, chiar mai mult decât ideea că altcineva i-ar putea spune înaintea mea.
