Lavinia spăla vasele în bucătărie când a intrat Radu. Înainte să intre, a stins lumina.
E destul de lumină de la geam. Nu are rost să risipim curentul, a zis el apăsat.
Mă gândeam să bag o mașină de rufe, a răspuns Lavinia.
O pui la noapte, i-a tăiat-o scurt Radu. Pe timpul nopții e curentul mai ieftin. Și vezi că dai prea tare drumul la apă. Cheltui mult, Lavinia, mult prea mult. Nu-ți dai seama că, așa, arunci pe apa sâmbetei toți banii noștri?
Radu a dat mai încet presiunea la apă. Lavinia s-a uitat tristă la el, a închis de tot robinetul, și-a șters mâinile și s-a așezat la masă.
Radu, te-ai privit vreodată din afară? l-a întrebat ea.
În fiecare zi mă privesc din afară, a răspuns morocănos Radu.
Și ce părere ai despre tine? a întrebat Lavinia.
Ca bărbat? a vrut el să știe.
Ca soț și tată.
Soț ca toți soții, a zis Radu. Tată ca toți tații. Nici mai bun, nici mai rău. Unul obișnuit. Ce ai de întrebat?
Vrei să spui că toți soții și toți tații sunt ca tine? a zis Lavinia.
Ce urmărești? Vrei să ne certăm? a zis Radu.
Lavinia știa că nu are cale de întoarcere și că discuția trebuia dusă până la capăt. Să îl facă să înțeleagă, măcar acum, cât de greu e să trăiești cu el.
Știi de ce nu ai plecat de la mine până acum, Radu? l-a întrebat cu voce scăzută.
Da de ce ar trebui să plec de la tine? a întrebat și el, forțând un zâmbet amar.
Da poate fiindcă nu mă iubești, a spus Lavinia. Și nici pe ai noștri copii nu-i iubești.
Radu voia să spună ceva, dar Lavinia a continuat:
Și nu te apuca să mă contrazici. Că nu sunt naivă. Pe nimeni nu iubești, Radu. Și gata cu discuția asta, nu mai pierdem timpul. Vreau să vorbim despre altceva: despre motivul real pentru care nu ai plecat de la mine.
Și care e acela, hai zi! a zis Radu.
Din zgârcenie, i-a răspuns Lavinia. Dintr-o zgârcenie cum rar mai vezi. Pentru tine, orice despărțire ar însemna o pierdere financiară majoră. Câți ani avem împreună? Cinșpe? Și ce-am realizat în toți acești ani? Fără să pun la socoteală faptul că am devenit soț și soție și că avem copii. Ce-am realizat, Radu?
Avem toată viața înainte, a zis el.
Nu chiar toată, a zis Lavinia. E, asta e problema, că nu-i toată. Câți ani am fost împreună, n-am mers niciodată la mare. Nici măcar la noi, pe litoral. Despre străinătate nici nu mai zic. Nici măcar la munte, la Colibița, nu am fost. Nici la cules de ciuperci nu ne-am dus. Știi de ce? Că e scump.
Că punem bani deoparte, a zis Radu. Pentru ce va fi.
Noi? s-a mirat Lavinia. Poate tu pui deoparte…
Pentru voi muncesc, a răspuns Radu.
Pentru noi? Pentru mine și copii? Cinșpe ani, lună de lună ai tot pus deoparte și de mine și de la tine, pentru mine și copiii?
Pentru cine altcineva? Știi câți lei avem deja la bancă, datorită mie?
Noi? s-a mirat iar Lavinia. O fi la tine acolo, dar la mine sigur nu. Dar, hai, poate n-am înțeles eu bine. Atunci hai să facem o probă. Dă-mi niște bani să le iau mie și copiilor haine noi. Că numai cu hainele din ziua nunții mele mai umblu. Ori ce-mi dă cumnata-mea de la ea. Copiii la fel, numai cu ce rămâne de la verișorii mai mari. Și cel mai important! O să-mi iau chirie, că nu mai pot sta cu mama ta.
Mama ne-a dat două camere, a spus Radu. Nu te poți plânge. Iar hainele de ce să aruncăm banii? Dacă hainele copiilor fratelui meu sunt bune, ce rost are să dăm bani pe altele?
Și eu? a întrebat Lavinia. Eu de la cine să primesc haine?
Dar, pentru cine să te aranjezi așa? a zis Radu. E și penibil. Mamă la doi copii, la 35 de ani! Altceva contează, nu hainele!
Ce contează? a întrebat Lavinia.
Să te gândești la sensul vieții. Sunt chestii mai valoroase decât hainele și fleacurile astea băbești, a spus Radu, pe un ton filozofic.
Bravo, a zis Lavinia. De aia ții banii doar pe numele tău și nu ne dai nimic. Pentru viitorul nostru luminos, să creștem spiritual. Corect?
Că nu vă pot lăsa pe mâini nimic, a răcnit Radu. Cheltuiți tot pe nimicuri din prima zi! Și pe ce trăim dacă se întâmplă ceva? Te-ai gândit?
Pe ce trăim dacă se întâmplă ceva? a zâmbit Lavinia. Dar noi, Radu, CHIAR ACUM trăim ca și cum s-ar fi întâmplat deja!
Radu tăcea, uitându-se la ea cu scârbă.
Faci economie la săpun, la hârtie igienică, la șervețele. Aduci acasă săpun și cremă de mâini de la fabrică, ce vi se dau acolo, a continuat Lavinia.
Leu cu leu se face avere, a spus Radu sec. Totul începe cu mărunțișul. E ridicol să dai bani pe săpun sau hârtie igienică scumpă.
Atunci, pune și tu un termen: cât mai avem de suportat? Zece ani? Douăzeci? Cât mai vrei să strângi, să putem trăi, și noi normal, cu hârtie igienică bună? Că eu, la 35 de ani, văd că momentul acela nu vine…
Radu tăcea.
Hai că încerc să ghicesc, a zis Lavinia. Patruzeci de ani? Atunci se trăiește, la patruzeci?
Niciun răspuns.
Nu-i bine, nu-i momentul. Poate la cincizeci? Trăim la cincizeci?
Radu era tot tăcut.
Prea devreme, nu? La șaizeci? Atunci avem o sumă frumușică la bancă. Poate atunci scot și eu niște bani să iau haine la copii!
Radu tot tăcea.
Ia ascultă, Radu, a început Lavinia pe un ton grav. M-am gândit la ceva: dacă nu ajungem până la șaizeci? E foarte posibil, când mâncăm numai prostii ieftine în cantități mari, doar ca să ne săturăm. E sănătos asta, zici? Dar nu mâncarea e problema; noi avem amândoi o stare proastă mereu, ai observat? Și, cu o dispoziție ca asta, nu trăiești mult…
Dacă plecăm de la mama și mâncăm ca lumea, nu mai avem cum să punem bani deoparte, a zis Radu.
Așa e, nu mai avem. Și tocmai de aceea plec. Mă saturasem să tot strâng bani. Nu mai vreau. Ție-ți place, eu nu mai pot, a spus Lavinia hotărâtă.
Dar cum o să trăiești? s-a oripilat Radu.
O să mă descurc și eu, a zis Lavinia. Nu voi trăi mai rău ca acum, sigur. Îmi iau chirie cu copiii, trăiesc, salariul meu e ca al tău, poate chiar mai bun. Am bani și de mâncare, și de haine. Nu va mai trebui să-ți ascult prelegerile despre curent și apă. O să pun mașina de rufe și ziua, și nu o să mă agit dacă uit lumina aprinsă la baie sau la bucătărie. Iar hârtia igienică să fie cea mai bună! Și șervețele mereu la masă. Iar la magazin iau ce-mi place, nu mai aștept reduceri.
Nu o să poți strânge nimic! a zis Radu îngrozit.
Ba da, a râs Lavinia, o să pun deoparte alocația de la tine, pentru cei mici. Sau nici asta nu. O să-i cheltui pe toți, inclusiv pensia ta alimentară. Să nu vezi leu de la mine pus deoparte. Și în weekenduri o să vă aduc copii la voi, la tine și la maică-ta. Vezi câte economii fac așa! În timpul ăsta, eu merg la teatru, restaurante, expoziții, și la vară plec la mare. Unde? N-am ales, dar aleg sigur! Doar să scap de tine și aleg!
Radu simțea că i se întunecă privirea. Frica nu era pentru Lavinia, nici pentru copii. Era de el, de pierderile lui.
A făcut rapid în minte socotelile cu cât îi rămâne după pensia de întreținere, cu tot cu bătaia de cap a copiilor duși și aduși în weekend. Ce-l durea cel mai tare era că Lavinia avea de gând să-și facă de cap la mare pe banii care, în mintea lui, erau ai lui.
Să-ți spun ceva esențial, a zis Lavinia liniștită. Contul ăla unde ai pus la bănuți în cinșpe ani, îl împărțim.
Cum să-l împărțim? a reacționat Radu, derutat.
Jumătate-jumătate, a zis Lavinia. Banii ăia, tot ce ai strâns, îi cheltui! Nu-i mai strang pentru vreo viață ideală! O să trăiesc acum!
Radu rămăsese stană, bâiguia ceva de neînțeles. Era paralizat de spaima pierderii.
Știi ce visez eu, Radu? Când o să vină vremea să plec de pe lumea asta, să nu am niciun leu în cont. Să fiu sigură că am cheltuit tot pe mine, pentru mine.
Două luni mai târziu, Lavinia și Radu au divorțat.
