Întotdeauna, de parcă ar fi fost un vis cu fire de spumă, Ana, tăcuta mamă de la colțul străzii Ștefan cel Mare din Iași, se găsea încă în casa fiicei sale, Maria, cu pereți curați, ferestre larg deschise spre cer și un miros de cozonaci proaspeţi ce se ridica de pe blatul din lemn. În fiecare dimineață, Maria, cu glas de clopoței, întreba: Mămică, ce să-ţi gătesc? Ciorbă de văcuță, supă de pește sau ceva cu lapte? Ana răspundea cu un zâmbet înalt, ca o stea căzută: Nu-mi faci nimic, lasă-mi singură mintea să zboare spre casă, spre satul cu câmpuri de grâu și flori de tei.
Fiecare noapte se sfărâmă în culorile albaștrului și aurului, când fumul se ridică din hornurile căsuțelor vecinilor și păsări mici, ca niște ecouri de clopoței, cântă în limba lor veche, binecuvântând ziua. Ionel, fratele de la câmp, își ducea vaca la pășunat, iar Lia, sora lui, se plimba în pajiștea înzăpezită, mâna udă până la coturi de rouă. În același timp, Vasile, băiatul de la construcții, lovea cu ciocanul din șanțuri și ridica pereți de cărămidă, până când soarele ardeau pe acoperiș, iar Mădălina, fetița cu părul de miere, aducea apă din izvor și spăla animalele, pregătind totul pentru o vizită la doctorul satului.
Ana privea pe fereastră și vedea, ca într-un tablou de lumină, străduțele din Brașov, cu oameni cu ochi de jad și case de lemn. Gândea la o ciorbă de cartofi fierbinte, cu pâine de casa și o linguriță de miere, în timp ce prietenele ei, înfățișări din vechiul han, veneau cu coșuri pline de prăjituri, cozonaci și pâine de secară. Au împrăștiat zahăr peste farfurii și au ridicat mâinile spre cer, ca și cum ar fi adunat stele pe buze.
Amintirea primei nopți în casa nouă cu Vasile era ca un nor de fum: un butoi răsturnat în loc de masă, scaune de lemn pe role, fără perdele, cu podeaua de nisip. Ana, orfană fără amintiri de părinți, crescuse sub ochii bunicii, iar când Vasile a venit să o ceară în căsătorie, a fost împinsă la o casă cu ferestre mari și curte cu viță de vie.
Vasile, cu ochi ca marea și cu inima de copil, s-a clătinat de îndărâtnicul de la părinți și a zis: Vă jur pe pomii bătrâni, că nu voi lăsa nicio lacrimă pe obraji! Părintele său a bătut cu poftă tabla de stejar și a strigat: Să nu-ți faci luptă cu războiul, ci cu viața de familie! Dacă suntem bogați, nu vom lua de la orfan; dacă suntem săraci, vom mânca împreună.
Apoi a înlăturat centura de pe pantaloni, a flutură la aer cu degetele soției și a pornit soba, căci mâine era ziua înșirării la bisericuță. Vasile avea și alți frați, iar legea spunea că trebuia să se despartă de părintele său. Au strâns bucurii în hârtii de hârtie și-au clădit o casă de piatră, cu ferestre mari și acoperiș de șindrilă. Ana, cu inima plină de dor, a țesut șuvițe de flori în grădină, în timp ce Vasile, cu mâinile de fier, ridica grinzi și stâlpi.
Când a venit vremea coserii, Ana a pornit cu coasa pe câmpul cu iarbă înaltă, unde firele de iarbă erau ca niște popi de apă, așa cum sătenii le numeau. A luat coasa, s-a aplecat cu picioarele goale în apă și a tăiat cu desăvârșire, apoi a legat iarba udă în coșuri pentru uscare. Zi de zi, a adunat fân pentru vaca lui Ionel, cu mâinile crăpate și spatele dureros.
Într-o dimineață, capul i-a înroșit, obrajii i s-au aprins și a fost febră în tot corpul. Vasile a pus mâna pe fruntea ei și, ca un fulger, a strigat: Mă duc la doctorul din Bălți! L-a găsit lângă sobă, plângând cu lacrimi de flacără, și i-a cerut iertare pentru că nu a păzit-o de prima lui fiică. Bunica, cu glas de tunet, i-a spus: Nu strânge fânul, stai în pat, căci și eu nu m-am dus la muncă când eram însărcinată. Vasile a alergat și a adus un doctor de sat, iar Ana a stat în pat, cu gâtul strâmt și senzația unui fier aruncat pe piept.
Copilul nenăscut a plecat în vântul rece al nopții, iar sângele i-a fost scos pe piept ca o pană de foc. Anita, cu mâinile de fier, a strâns câmpul în jurul sânilor ei, cu şuviţe de pânză, cerându-i să reziste. Ana a plâns în singurătate, gândindu-se că fiecare pas spre ușa bunicului ar fi un pas spre un pământ înghețat, unde nu o vor primi.
După două luni, a renăscut cu un băiat și trei fete, fiecare cu nume de lumină: Ilinca, Codruța, și Florina. Copiii ei au crescut și au plecat spre orașele cu blocuri și parcuri de beton, iar Ana stătea în curte, privind la mărul cu flori de crin, la ședința cu prietenii și la șotronul de vise. În fiecare seară, Vasile și Ana ieșeau pe aleea cu flori de liliac și se așezau pe o bancă de piatră; fiecare pom era numit după copil: Ilinca dulce, Codruța tare ca piatra, Florina parfumată și misterioasă.
În timp ce îmbătrâneau, Vasile a început să vorbească cu glasul tremurând: Când voi pleca, nu te grăbi să mergi la copii. Casa, grădina și pământul au suflet, iar pomii îți vor șopti cu frunzele că ești mereu acasă. Ana a simțit cum cuvintele lui se așezau în inima ei ca niște fire de ață de trandafiri, și a răspuns: Dacă nu mă duci acasă, voi merge pe jos, nu pot să rămân în patul tău cald, deși e moi.
Zvonul că Ana sa întors acasă sa răspândit ca o adiere de vânt pe câmp, iar prietenele au venit cu prăjituri și cozonaci, dansând în jurul casei. Grădina a întâmpinat-o cu frunze noi, căldura din sobă sa aprins iar înăuntru sa auzit un râs de copil, ca o melodie de fluier.
Copiii, departe, suna de fiecare dată și spuneau: Mulțumim pentru grija ta, vom veghea la casă și la grădină. Un sărut și o plecăciune din partea noastră. Și astfel, visul se așeză ușor peste casele de cărămidă și peste inimile înveșmântate în mătasea amintirilor.
