Oricine ar face la fel!

Sasu, de ce nu răspunzi? E totul în regulă? vocea unei femei, agitată, îl lovi pe Alexandru în urechi și îl lăsă fără cuvinte. Cum știe această femeie cum mă numesc? Poate e o glumă?

Se uită în jur, căutând ochi curioși cu telefoane în mână Niciun chip suspect nu i se arătă. Ceilalți trecători nu-l priveau deloc.

Părăsi imobilul și, cu paşi măsuraţi, se îndreptă spre biroul său din București, bucuros să nu fie nevoit să alerge la stația de tramvai să se înghesuie într-un autobuz plin.

În ultimul an învățase să se trezească fără ceas, exact la şase dimineaţa, pentru a nu fugi nicăieri, ci doar să se plimbe pe străzile oraşului şi să-şi încărca sufletul de voie bună.

Nu mai folosea transportul public, căci munca lui era în mare parte la birou, şezând și stand. Astfel combina utilul cu plăcutul.

Trecând pe lângă staţia de tramvai, auzi un sunet slab, un claxon fin, aproape pierdut în zgomotul oraşului.

Se întoarse şi observă lângă stație un telefon vechi, cu butoane Probabil de aceea trecătorii nu-l observaseră. În zilele noastre puţini încă poartă astfel de agregate, în afară de pensionari, care fie nu vor să înveţe noile tehnologii, fie nu-şi permit un smartphone.

Alexandru se apropii, ridică telefonul și cită cu litere mari pe ecran: BAU-BAU, DRAGA BUNICĂ. Încă n-avea timp să răspundă; mesajul se schimbase în semnul unui apel pierdut. Câteva secunde mai târziu, telefonul sonă din nou. Apăsă butonul verde și ridică receptorul.

Sasu, de ce nu răspunzi? Totul în regulă? vocea femeii, din nou, îl făcu să tresară. Cum ştie ea numele meu? E o farsă?

Se uită din nou în jur, căutând camere. Nimeni.

Sasu! De ce taci? Ceva sa întâmplat? o nouă voce, mai fermă.

Bună ziua. Cine eţi şi cu cine vorbiţi? răspunse el, încercând să rămână calm.

Femeia se liniști: Sunt Valentina Ionescu, bunica. Încercam să-l sun pe nepotul meu și am greșit numărul, îmi pare rău. Îmi pare rău, Doamne.

Alexandru se gândi să-i explice că a găsit telefonul și să întrebe cum îl poate returna, dar femeia închise linia.

Se apropia de clădirea unde lucra, când din nou telefonul sună.

Sasu? O să fie din nou? aceeaşi voce feminină.

Valentina Ionescu, încă o dată, vă rog să nu închideţi telefonul. Încă nu am găsit cum să-l returnez. Lam găsit lângă staţie, probabil la lăsat nepotul dumneavoastră.

Credeam că nu pot greşi, am salvat numărul lui în agenda mea. Ce fac acum? Cum îl contactez pe nepotul dumneavoastră? stăruia ea.

Nu pot să vă ajut direct, dar pot să duc telefonul la nepotul dumneavoastră. Unde sunteţi?

Alexandru privi ceasul: era deja târziu, avea un raport important de terminat și o şedinţă. Nu pot să întârzii, gândi.

Sunt la casa de la țară, la satul Drăgănești, nu ştiu când mă voi întoarce. Am o situație imposibilă, trebuie să salv o pisică dintrun puț şi nu ştiu cum să fac.

În ce puţ?

Pisica a căzut întrun puţ. Nu ştiu cum a ajuns acolo, dar cineva a aruncat puţul şi, pe lângă asta, ia furat capacul metalic. Nu există altă cale decât să cobor eu însămi.

Încercaţi să chemaţi vecinii? Nu e nimeni pe lângă.

Toţi au plecat la ora de vară, eu am venit doar să iau plita electrică pe care am uitat-o. Şi acum cine a aruncat pisica?

Alexandru simţi un val de milă pentru bunica singură și pentru pisica neajutorată. Nu pot să las munca în şir, gândi.

Valentina, spuneţi adresa exactă, vom chema salvamanii.

În acel moment, telefonul se stinse. Screenul se întunecă în timp ce un maşină de serviciu se apropia de intrarea clădirii.

Uşă se deschise şi un bărbat în vârstă de şaizeci de ani, cu părul cărunt, ieşi. Era Igor Stănescu, directorul general.

Sasu, de ce stai la intrare ca un străin? zâmbi el. Hai să mergi la birou.

Alexandru dădu din cap și se îndreptă spre birou, dar gândurile îi erau cu Valentina și cu pisica. Nu se putea concentra.

Ajunse la birou, îşi aprinse calculatorul și, dintro dată, se ridică brusc. Trebuie să ies, îşi spuse. În drum spre uşă se întâlni cu Nicolă, colegul lui, ce-l privea cu o privire de invidie.

Unde te duci așa de grabă? întreabă Nicolă, sarcastic.

Am o urgență, trebuie să merg la sat, să salv un animal răspunse Alexandru, fără să aşteapă un răspuns.

Nicolă ridică din sprâncene, dar Alexandru nu se opri. În afara clădirii nu era niciun taxi. Unde să merg? Nu ştiu adresa exactă, se gândi.

Îi strigă pe Igor: Egor, ştiţi locurile de vacanţă din jur?

Da, știu Dar ce cauţi tu? răspunse Igor, amuzat.

Am să merg la satul Drăgănești să-ţi salvez bunica și pisica. Ma Sunat, are o problemă uriașă. Poţi să mă duci?

Sigur. Hai să pornim.

Mașina de serviciu plecă în grabă, iar Nicolă răsări din spatele geamului cu un zâmbet rău. Alexandru nu se uită înapoi.

După câteva minute, maşina se opri la poarta cooperativului din Drăgănești. Alexandru cobor din mașină, strigă cu voce hohotă:

Valentina! Valentina! se repetă, până când auzi un răspuns slab.

Aici glasul îşi făcu loc prin vânt.

Vedea o femeie îmbrăcată în straie de iarnă lângă poarta de lemn.

Sunt eu, Alexandru. Am vorbit la telefon. Am telefonul pentru tine.

Mulţumesc, dragul meu… Unde e puțul?

Hai să-l căutăm.

Se îndreptă spre o poiană unde, în mijloc, se afla un puț vechi, cu pereţi din cărămidă. Era adânc, dar nu prea mult; patru metri părea să fie.

Înăuntru, o pisică neagră, cu ochi mari, mieuna slab. Era clar că avea nevoie de ajutor.

E uscată puţul? întrebă Valentina, privind cu tristețe la micuța felină.

Nu, apa nu curge de doi ani. Cu toate că apa a fost înlocuită de reţeaua de apă municipală, puțul e gol. Cine a aruncat pisica acolo, nu ştiu.

Nu am scări. Nu există fel de scară. suspină bunica. Fiul meu are interviuri azi și nu poate să vină.

Alexandru căută în șopronul din spate și găsi o coardă groasă, uzată, dar încă rezistentă.

O să încerc să cobor cu asta. Poţi să mă ţinzi, Valentina?

Hai, iaţi grijă.

Înlăcă coarda de un stâlp vechi, lăsă capătul în jos și începu să coboare. Încărca cu grijă, iar pisica tremura, dar nu fugea.

Ajuns la fund, o pune pe jos și îi vorbi liniștitor: Fii curajoasă, micuţa mea. Nu-ţi fie frică.

Pisica începu să miştească uşor, apoi se înfăptui să nască. Din senin, au auzit gemetele unei mici creaturi. Încă în fundul puțului, începuse să apară o mică cutie de carton, pe care Valentina o aduse cu grabă.

Alexandru o puse pe pisică în cutie, legă cu grijă coarda la cutie și îndreptă spre Vâlentina. Bătrâna ridică cutia și o aduse la marginea puțului, lăsând capătul coardei să iasă la suprafață.

Ridicăte, Alexandru! strigă Vâlentina, cu ochii umezi de lacrimi.

El apucă coarda și începu să se târască în sus, dar la un moment, coarda se desfăcu puţin și căzu.

Alexandru! Eşti bine? se temea Vâlentina.

Sunt… încă în viață răspunse el, râzând stânjenit. Cu mâinile tremurânde, descoperi că nodul nu se destrămase, doar se desfăşă.

Încercă să arunce din nou coarda pentru a o prinde, dar Vâlentina nu reuşea să o apuce. În cele din urmă, Igor, venind să-l ajute, prinse coarda din prima.

Nu e pentru un marinar, să nu ştie să lege noduri glumi Igor, în timp ce strângea coarda.

În sfârşit, Alexandru reuși să iasă din puț, ținând în brațe pisica și cu trei pisoișori în cutie. Vâlentina îi mulțumea cu lacrimi curgând pe obraji.

Hai să plecăm, Alexandru. Igor mă așteaptă la birou; nu vreau să-l fac să aștepte.

Da, să mergem. spuse Alexandru, zâmbind. Dar trebuie să ducem și pisicile acasă, la adăpost.

În biroul lui Igor, directorul îl înfruntă cu voce ridicată.

Sasu, ești nebun? Ce ai făcut? Ai părăsit biroul fără să anunţi pe nimeni, iar eu am rămas fără şofer.

Îmi asum responsabilitatea răspunse Alexandru. Nu-l pedepsi pe Egor, lam convins să plece.

Igor oftă și, după o clipă de tăcere, spuse:

Nu te așteptam să fugi așa. Dar ai salvat o bunică și o pisică. E ceva ce nu fac mulţi.

Orice aș face, aș face la fel replică Alexandru. Nu aș sări peste o viață.

Asta e ce contează, Sasu. Astăzi odihneștete. Luni vom începe cu actele pentru promovare.

Alexandru, deși avea de lucru în plus, începea să viziteze des pe Vâlentina în sat. Nepotul ei, tânărul sistemist, la angajat în companie. Pisica lor, Vasilița, îl întâmpina mereu la intrarea în sat, fericită că salvatorul său era din nou acasă.

Cei trei pisoi, după ce au crescut, au fost adoptaţi: unul a rămas cu Alexandru, altul la Igor, iar al treilea la Egor. Fiecare a găsit o casă caldă, iar Vâlentina, cu inima uşoară, ştia că totul va fi bine.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

three × 4 =

Oricine ar face la fel!
Când mama mi-a spus „te-am crescut, acum ești datoare“, deja semnasem contractul pentru propria mea casă. În lumea asta există vorbe care sună a iubire… dar de fapt sunt lanțuri. Mama știa să le așeze frumos. Mult timp am crezut că-i grijă. Până într-o zi, când am auzit adevărul — fără poleială. Era duminică. Târziu, după-amiaza, când soarele e blând, iar liniștea din sufragerie pare „cămin”. Tocmai atunci oamenii pun condiții — căci, pe lângă ceai și prăjituri, totul pare mai nevinovat. Stăteam pe canapea, acasă la părinți. Acolo unde am fost copil cândva. Acolo unde credeam că-i locul sigur. Mama stătea în fața mea cu un carnețel. Nu un act. Nu un dosar. Un carnețel cu coperți tari, în care de ani buni notează „cine, ce datorează”. — Hai să vorbim serios — a zis ea. — Noi te-am crescut. Acum ești datoare. Datoare. Cuvântul a căzut pe masă ca o monedă. Eu n-am clipit. Doar am privit-o. — Datoare… cui? — am întrebat încet. A oftat teatral, ca și cum eu eram nerecunoscătoarea. — Familiei. Nouă. Ordinii. Ordinii. Când cineva îți vorbește despre „ordine”, fără să te întrebe cum te simți… să știi că nu-i pasă de tine. Îi pasă doar să te țină la locul tău. Adevărul e că de ani buni trăiam în două realități. Prima era a mea: serviciu, oboseală, vise, mici victorii nevăzute de nimeni. A doua era a lor: eu ca proiect. Eu ca investiție. Eu ca fiica ce „trebuie să returneze”. Tata stătea într-un colț și tăcea. Ca și cum asculta știrile. Ca și cum nu despre mine era vorba. Tăcerea lui m-a înfuriat, ca de obicei. Fiindcă tăcerea dă voie femeilor să devină dure. Mama… era calmă. Încrezătoare. De parcă știa sigur că nu am ce să fac. — Am hotărât — a spus ea. — Vinzi ce ai și ajuți să luăm casă nouă, mai mare. Să fim toți împreună. „Împreună.” Ce frumos suna. Numai că în dicționarul mamei, „împreună” înseamnă „sub control”. O priveam și simțeam că nu se naște furie în mine. Se naște claritate. Cu o săptămână înainte făcusem ceva ce n-am spus nimănui. Semnasem contractul pentru un apartament mic. Nimic ostentativ. Nimic luxos. Dar era al meu. Un loc unde cheia nu era la altcineva. Asta era diferența dintre vechea și noua eu: cea veche se justifica. Cea nouă — acționa. Mama s-a aplecat. — Știu că ai bani. Se vede, te îmbraci frumos, nu ești săracă. E timpul să dai ceva. Timpul. Mereu „timpul” când cineva vrea să-ți ia viața și s-o numească „corectă”. — Nu voi vinde nimic — am răspuns calm. S-a uitat la mine de parcă am spus o blasfemie. — Ce? — M-ai auzit. Tata, în sfârșit, s-a mișcat. — Nu fi radicală… — a murmurat el. — Mama ta vrea binele. Binele. Așa se justifică presiunea: îi zici „bine”. Mama a râs scurt. — Mult prea modernă ai devenit. Independentă. Nu mai asculți. — Nu — am răspuns. — Acum aud. A lovit cu pixul în carnețel. — Nu înțelegi! Fără noi nu erai nimic! Atunci am simțit că în piept mi se deschide … o ușă liniștită. Am auzit adevărul. Nu iubire. Nu grijă. Pretenție. Și atunci am spus prima replică ce a trasat o graniță: — Dacă iubirea voastră are preț, nu-i iubire. Mama a țintit privirea. — Hai, lasă filosofia. Vorbim de realitate. Și acolo era momentul cheie. Am privit-o și i-am spus: — Bine. Realitate. Nu voi locui cu voi. Liniște. Grea, deplină. Ca o pauză înainte de furtună. S-a încruntat ironic. — Dar unde o să stai? Cu chirie? Am privit-o și am spus doar: — În casa mea. S-a înecat cu aerul. — Ce „casă a ta”? — A mea. — De când?! — Din ziua în care am decis că viața mea nu-i proiectul vostru. N-am scos chei. N-am fluturat simboluri. Nu era nevoie de teatru. Dar am avut ceva mai puternic. Am scos din geantă o scrisoare crem — nu dovadă, nu documente pe masă. O plic obișnuită, cu antet, cu adresă. Pe numele meu. Mama s-a uitat uimită. — Ce e asta? — O scrisoare — am zis. — De la noua mea casă. A întins mâna, dar n-am dat-o imediat. Și atunci am spus replica „cuie”, încet, dar clar: — În timp ce voi făceați planuri ce să-mi luați, eu am semnat libertatea mea. Tata s-a ridicat. — E o nebunie! Familia trebuie să fie împreună! Familia. E ciudat cum oamenii pomenesc de familie doar când pierd controlul. — Familia se ține prin respect — am zis. — Nu prin datorii. Mama s-a schimbat. Fața i-a devenit rigidă. — Deci ne abandonezi? — Nu — am corectat-o. — Nu mă mai sacrific. A râs cu râsul acela al celor care nu suportă libertatea altuia. — O să te întorci. — Nu — am zis calm. — Eu plec… și nu mă mai întorc. Și atunci a venit adevărata scenă grea — nu un tribunal, nu banca, nu biroul. Scena de familie. Mama a început să plângă. Dar nu ca mamă. Ca regizor. — După tot ce am făcut pentru tine… așa mă răsplătești? Prin cuvintele astea voia să mă bage în vechiul rol: fiica vinovată. Dar nu-l mai purtam. M-am ridicat, mi-am luat paltonul și am mers spre ușă. Asta era simbolistica mea: ușa. Nu scena. Ușa. Și am spus o frază simbolică, ca zăvorul: — Nu plec de la voi. Plec spre mine însămi. S-a ridicat. — Dacă ieși, nici să nu-ți treacă prin minte să te mai întorci! Asta era. Adevărul. Condițiile. M-am uitat la ea cu o blândețe care nu-i slăbiciune, ci ultimă șansă. — Mamă… eu demult am ieșit. Doar că acum o spun cu voce tare. Apoi m-am întors către tata. — Puteai să mă aperi măcar o dată. El a tăcut. Ca întotdeauna. Și ăsta a fost răspunsul. Am ieșit. Pașii pe scări nu erau furioși. Erau ușori. Afară era frig, dar aerul era curat. Telefonul a vibrat — mesaj de la mama: „Când o să dai greș, să nu-mi dai telefon.” N-am răspuns. Unele vorbe nu merită răspuns. Merită graniță. Seara am ajuns în noua mea casă. Goală. Fără mobilă. Doar lumină și miros de vopsea. Dar era a mea. Am stat pe podea și am deschis scrisoarea. Înăuntru era doar confirmarea adresei. Nimic romantic. Dar pentru mine era cea mai frumoasă scrisoare de dragoste pe care mi-a trimis-o viața: „De aici începi.” Ultima frază a fost scurtă, ca o lovitură: N-am fugit. M-am eliberat. ❓Și voi… dacă familia ar cere viața voastră „în numele ordinii”, ați asculta sau ați închide ușa și v-ați alege pe voi înșivă?