Gălăria, vrei să te iei?
Tu ce vrei? a respins rapid mâna încăpățânată a lui Mihai Zăvoranu, Gălăria a răspuns la întrebare cu un zâmbet de-a dreptul ștrengăresc. Mihai, neînfricat, a chicotit și a aruncat dinților săi un zâmbet strâmb, uitându-se la formele rotunde ale prietenei sale, Ancuța Aștile.
Ce, ești de acord? a încercat să-i ajungă la Gălăria. Hai, să ne dăm o tură pe cornișă, să ne lăsăm și noi să ne sprijinim puțin…
Gălăria n-a stat pe gânduri și l-a împins pe Mihai direct într-un tufiș de urzică, unde a aterizat ca un elicopter, fluturând cu mâinile de parcă ar fi fost un clovn. Zâmbetul din clubul de la colț, unde tinerii se adunaseră, s-a transformat în hohote de râs.
Hei, frumoaso, a scoțit Mihai, ieșind din tufiș și frecându-și spatele cu un murmur, și a scuipat pe pământ lângă Gălăria, arătând că e furios, crezi că mă vor păcăli? a ironizat. Hai să ne amuzăm cu tine
Gălăria s-a întors, strâmbându-și buzele ca să nu se rănească. Prietena ei, Nătăsi, i-a pus o mână pe umăr. Ce, nu-l cunoști pe Mihai? a zis ea. El doar vrea să-ți arunce cu glume.
Gălăria a zâmbit, nu voia să plângă. Era obișnuită cu astfel de farse. Nătăsi avea să o liniștească, căci deși era o fete și tare de treabă, lângă Gălăria părea ca un ară la câmp.
Hai, începe filmul, a strigat Nătăsi, și se-au îndreptat, toate, spre întunericul din clubul satului Bâra.
Ținând cu grijă rochia, Gălăria s-a așezat pe scaunele de lemn scârțâind, ale clubului de la sfârșitul anilor 60. Nu era mare confort, dar pentru cine era un deliciu.
Respirând adânc, a privit la eroinele elegante ale filmului.
Uitel pe fratele mare, Maria, cum e mai subțire decât ea. Tatăl lor e slab ca o frunză, iar și fratele lor cel mic, Călin, e firav. Mama e voinică, cu forme rotunde, și a lăsat amprenta la Gălăria. Dar și tatăl, deși subțire și înalt, se potrivește cu ea, ca două șosete de iarnă. Deși se spune că doi saci de pământ fac o pereche, ei nu se văd ca un cuplu.
Gălăria a oftat, gândinduse că nici în satul ei nu va găsi o pereche.
În duminică, fetele i-au propus Gălăriei să meargă la centrul de consiliu, unde se pregătea să vină un autobuz cu stand de bere. Au urcat în șaua de lemn, sărind pe gropi ca niște mingi.
Au ajuns la clădirea consiliului și la piața luminată de soare, cu muzică de la megafon. Lângă o butoi cu răcit, fetele s-au așezat și au chicotit, bucurânduse de soarele de vară.
Uitecât de rotundă ea, a auzit Gălăria. Se gândea că nu e vorba de ea, dar nu găsea pe nimeni ca ea în grup. S-a întors spre copacul din umbră și au apărut doi băieți. Unul stătea pierdut în gânduri, iar celălalt, cu o privire batjocoritoare, și-a aruncat ochii pe Gălăria, cercetând de la picioare până la cap, apoi a împins pe complice lui visător.
Gălăria sa apropiat de prietene, voind să scape de privirile insidioase, căci știa că ochii ăia doar apasă și râd.
Fetele, încă zic și la dans! a anunțat Nina.
Ce, e deja seară când neo să fim acasă? a întrebat una.
Vom reuși! a răspuns unchiul Vasile, călăuzind toţi la Casa de cultură. Hai să mergem sau nu?
Hai, să mergem! au răspuns ele în cor.
Dansul la casa de cultură nu era ca la clubul de la margine, unde toți erau nevăzuţi. Muzica era o acordeonă, și uneori o formație locală venise în sărbători.
Clădirea cu coloane albe și mulțime, muzică diferită, a făcut săși drepte Gălăria fusta albastră și să alerge să nu rămână în urmă.
Nimeni nu ia întins mâna, asta știa. Fetele sau învârtit, zâmbind, fericite.
Gălăria stătea lângă un perete, ca și cum ar fi fost privită de toți. Părul ei castaniu, prins în două cozi, nasul mic și obrajii roșii, și dacă cineva iar fi privit în ochi, nu ar fi citit decât căldură și speranță pentru fericirea ei.
Poate și noi vom dansa a zis, privind la băiatul de lângă insultătorul.
Acel tip de la piață? a recunoscut Gălăria.
Da, poțite, a încuviințat ea.
El, cu un pas înalt peste ea, tăcut, a întrebat: Cum te cheamă?
Gălăria, a răspuns ea.
Eu sunt Ștefan.
De unde ești?
Din Bălțați.
A, aproape deaici.
Unde locuiești?
Acum locuiesc aici.
Cum era înainte?
În oraș, la școală și apoi la muncă.
Ștefan a încercat să o însoțească la mașină, dar na îndrăznit să spună nimic. Apoi prietenul lui, Iurică, a intervenit:
Teai tot învârtit lângă rotundă? a zis el, zâmbind.
Nu are nume, a răspuns Ștefan. Gălăria.
Oh, Ștefan, teai îndrăgostit? a chicotit Iurică.
De ce nu? a replicat Ștefan, stânjenit. E o fată frumoasă, drăguță, și…
Nu-ți face griji, a zis Iurică, dacă vrei să o vezi din nou, spunei. Altfel, rămâi singur.
Eu nu sunt singur, a zis Ștefan, am pe Valya și Vovka, trebuie să-i cresc. Fata de ce ar vrea copii altora când are pe ai ei?
Ștefan a mângâiat părul său scund, și-a luat la revedere de la Iurică și sa îndreptat spre casă.
El crescuse acolo, plecase la studii, iar mama lui, cu doi copii mici, se lupta să-i alimenteze. Un an în urmă mama a murit, iar Ștefan sa întors, găsind frații lui în brațe: Vovka, de șapte ani, și Valya, de zece, strânsândul de mâini, nevrăzândul plecând.
Apoi a venit mătușa Zoița, prietena mamei, cu glas puternic și lacrimi repezi pe bandană, și ia spus: Trebuie să te căsătorești, Ștefan. Acum ești capul familiei, îi ai pe Valya și Vovka. Căsătoria cu o fată cu copil nu e greșită. Cunoaștem pe Sâmbeteana Călină, are un băiețel mai mic decât Vovka, ar fi potrivită.
Am auzit de ea, a zis Ștefan, dar nu mă interesează.
Nuți face probleme, a zis mătușa, nu poți să stai singur. O să fie mai ușor cu copii.
Ștefan a tăcut, să nu mai aprindă o ceartă.
Acum, mergând spre casă, își amintea discuția și simțea că ar vrea ca Gălăria să stea lângă el. Când sa apropiat de mașină, a văzut-o privind, poate așteptând ceva. Dar na îndrăznit să vorbească. Nu era căsătorită și nu voia să-i impun copii.
Gălăria a păstrat în minte privirea acelui băiat cu ochi cenușii, și deși nu-l cunoștea, dorea să-l vadă din nou. Bine, e rotundă, își spunea, și Nătăsi mă cheamă gogoșiță din când în când, dar nu contează.
Duminica următoare, fetele au invitat-o la centrul de consiliu, dar Gălăria a refuzat. Ce să fac acolo?, sa gândit, amintinduși de Ștefan. Dacă ar fi venit să mă cheme, ar fi fost bine, dar a tăcut.
Din luni, munca la câmp a fost grea, iar fetele, obosite, sau prăbușit pe iarbă, unii șezând, alții culcânduse.
O, Gălăria, am uitat total, a zis Nătăsi, alergând și așezânduse lângă ea, șoptind: Măcar ai săl aștepți pe băiatul de la dansuri, promite că vine duminică, cu o orchestră mare.
Eu? a întrebat.
Da, pe tine. Întreabăl dacă nu a venit.
O să fim acolo toți, a răspuns Nătăsi. Așteaptăl să vină pe tine.
Gălăria a simțit obrajii să-i roșească. La început sa bucurat, apoi sa gândit: Poate, ca Mihai, mă va chema la hambar să ne jucăm, nu la dans.
Cu acele gânduri a trăit toată săptămâna.
Au pierdut plecarea la piață și la dans. Îndepărtânduse de prietene, Gălăria și Ștefan sau așezat pe o bancă în parc.
Voiam să te revăd, a mărturisit Ștefan, tremurând în mâini pe șapcă. Dar am crezut că nu vrei, poate ai alt bărbat
Nu am bărbat, a răspuns ea.
Eu nu am mireasă, a zis el, și totuși am copii.
Ce copii? a întrebat, surprinsă.
Sora mea și fratele, zece și șapte ani. Tatăl nu e, mama a murit; eu sunt acum capul lor. a arătat în ochi, speranța. De aceea nu team chemat, dar mia plăcut să te văd.
Și mie miai plăcut, a șoptit ea.
Dacă vrei să știi, a adăugat el, totul sa schimbat. Tu miești drăguță și acum.
Gălăria a întrebat, dacă ceva sa schimbat. Ștefan, puțin nesigur, a îmbrățișat-o și a rostit, stângaci: Gălăria, Valya și Vovka sunt buni, mă ascultă, vor crește și vor avea familii, jur eu, nu-i o povară pentru tine.
Ce povară? a zis ea, ei sunt frații tăi.
Toamna, familia Aștile a strâns grădină și, seara, a aprins soba din casă. Gălăria stătea lângă soba roșie, în rochia albastră, uitânduse la ceas.
Claudia a oftat: Uite, fiul mijlociu se va căsători. E un băiat bun, deși are copii.
Tatăl, bătând din degete pe masă, a privit la soție: Cu un astfel de băiat, cu copii, Gălăria nu va rămâne singură. Vom avea și nepoți.
Se duc! a exclamat Claudia. Băiatul vine să se căsătorească cu tine.
Gălăria a sărit de pe scaun ca frunza răsuflată și a ieșit fără săși pună haina, întâmpinândul pe mire.
Vala și Vovka au alergat la ea, luândui mâinile și privind în ochi, totul spus prin privire. Ștefan, zâmbind, a spus: Dă-mi voie să o îmbrățișez.
Da, dragă, a răspuns, iar copiii au început să cânte: Mireasă și mire, la drum cu dragoste! și au mers cu toții spre casă.
Gălăria a uitat de poreclele de gogoșiță, ceva știau de când era mică. Dacă cineva îi va spune gogoșiță în continuare, ea va zâmbi, căci acum are un viitor cu adevărat dulce.







