Pe o bancă de lângă un cimitir vechi, sub un plop bătrân, erau așezate două femei pe care le cunoscuse doar la slujbe de îngropare, fiecare venind din sate diferite, când un vânt de amintiri le aduse să vorbească.
Soțul? întrebă prima, arătând spre o fotografie gravată pe un monument de marmură, femeia purtând o bonetă gri.
Soțul e de multă vreme. Nu pot să mă obișnuiesc cu golul, mă simt ca o umbră fără lumină. Îl iubeam cu toată ființa mea, răspunse cea ce purta o eșarfă neagră, strângându-și buclele negre la cap.
După un moment de tăcere, cealaltă oftă și spuse:
Eu nu l-am iubit deloc pe bărbatul meu.
Femeia din stânga plecă capul, curioasă:
Cât ați trăit împreună?
Am început să ne căsătorim în anul șaptesprezecezeroun.
Și cum să nu-l iubești, după atâta timp?
M-a supărat, l-am lăsat să plece cu altă prietenă. Eu am vrut să fug, să mă căsătoresc cu altcineva. Și a apărut Ionuț, un tânăr cu părul cărunt și urechi mici, îmbrăcat într-un costum ca de balenă pe o vacă. Zâmbea și nu-mi dădea ochi de milă
Ce s-a întâmplat apoi?
Am fugit din slujbele de la sat, am plâns în cimitir. Credeam că tinerețea a sfârșit. L-am privit pe mirel, era mic, cu păr scurt și cu urechi ascuțite. Costumul îi stătea ca un cuțit pe burtă. El îmi arăta dinții și nu mă lăsa să scap de el. Mă învinovățeam singură.
Și apoi?
Am locuit la părinții lui. Ei erau ca nisipul ce se scurgea prin degete. Eu eram pură, cu ochi ca prune și cu coafuri de flori, dar el nu era potrivit pentru mine. Dimineața mă trezeam cu pantofii mei curățați de mămica lui Ionuț, și tot strigam la ea, pentru că mă simțeam prea slabă să mă iert.
Ce a făcut Ionuț?
A zis să plecăm la Baia Mare, să găsim un loc de muncă. Am plecat cu un tren spre Iași, apoi spre partea de est a țării, spre Siret. Împărțim femeile într-un vagon, bărbații în altul. Eu rămâneam fără provizii, dar am legat prietenii cu celelalte doamne; totul era comun, toate prăjiturile pe care le luase mama lui Ionuț le-am împărțit cu fetele.
La stație a cerut mâncare, dar eu i-am spus că am mâncat, că nu mai e nimic. El a început să-mi repete că toate-s bune la bord, mâncăm din belșug. Eu am început să-l cred, dar apoi am înțeles că nu dă nimic, că nu vrea decât să mă liniștească.
Când am ajuns, ne-au pus în căminul de muncitori: treizeci și cinci de femei într-o cameră, bărbații în alta. Ne-au promis camere de familie, dar nu am găsit niciun fel de intimitate. Eu mă ascundeam de el, îmi dădeam cu piciorul la ușă, pretinzând că sunt ocupată.
Apoi a apărut Grigore, un om cu părul negru ca carul, cu o coamă mare. Am lucrat pe șantiere de beton, dar aveam bere ceai de la Cehia, portocale și salam pe care nu-l vedeam în sat. Oamenii veneau la noi cu concerte și dansuri în barăcile noastre.
Grigore și eu ne-am întâlnit la o petrecere, fete, cu un ochi spre mine și altul spre alte fete. Am căzut în patima pasiunii.
Ionuț m-a urmărit, m-a apăsat pe umăr, dar eu nu mai gândeam la el. A fost o despărțire fără cuvinte, am primit o cameră separată în baracă, cu pereți subțiri. Ionuț era tot lângă noi, în spatele meu, dar nu-l simțeam.
Dar Grigore a început să mă hărțuiască, să mă facă să cred că sunt la el. A spus că am să dau naștere, că așteaptă să-mi vadă copilul în brațe, că eu sunt slăbită, că el e puternic.
Apoi, la stație, a plecat la Spitalul de Urgență pentru că Ionuț fusese transportat. Eu am ținut drumuri, strigând la șoferul Săndelul: De ce nu poți să-mi arăți drumul?. În spital, am văzut pe Ionuț cu fața albastră și picioarele umflate. De ce te-ai aruncat?, l-am întrebat.
Pentru tine, căci te iubesc, răspunse el cu vocea tremurată. M-am simțit milă de mine însămi, că am suferit din pricina unei sarcini pe care nu o voiam.
Am fost în spital, am mers pe cârful sălii, și Ionuț, îmbrăcat în pijamă veche, mi-a zis: Nu te despărți, vom pleca de aici, copilul nostru nu va fi al altcuiva. Eu am răspuns: De ce?. El a murmurat: Te iubesc. Am plecat pe coridor, simțind că mă urmărește, că așteaptă să mă întorc, și am zis că nu voi mai reveni la satul de odinioară.
Ne-am mutat în Zădăreni, unde Ionuț, silențios, a fost remarcat la muncă. Absolvent de tehnică în mecanică, a devenit șef de echipă la un proiect de hidrocentrale, călătorind din loc în loc și aducându-mi cadouri de dulciuri și fructe.
Am o soție gravidă, spunea el, și eu ascundeam ochii.
În maternitate am înțeles că copilul nostru, pe care lam numit Maxim, era copilul lui Grigore, cu părul negru și ochii de foc. Ionuț nu a arătat emoție, dar a zâmbit și a plâns încet când la dus acasă.
Maxim a fost slab de la naștere, a suferit, Ionuț nu a putut să-l țină la piept, dar a încercat să-l hrănească.
Anul următor am născut o fetiță pe nume Lidia, în cinstea mamei lui Ionuț. Am realizat că am rănit părinții lui Ionuț, dar tatăl a murit, așa că am rămas cu Lidia și cu amintiri amare.
Nu mai simțeam nimic pentru Ionuț: nici iubire, nici ură. În timp ce copiii erau mici, nu aveam timp de sentimente. Așteptam să mă ajute, iar el aducea mâncare, curăța și îmi dădea somn.
Când am plâns hainele, bărbații se uitau și șoptind: Șeful spală și lenjeria?. El a răspuns: Apa e rece, așa că nu e de mirare dacă te îngrijorezi. Am luat un vas și am spălat, înfuriată că trebuie să fac și treburile de casă, în timp ce dragostea lui devine tot mai iritantă.
Maxim, în cinci ani, era în secția de copii a poliției. Am cunoscut un ofițer necăsătorit, bun, care se îngrijea de el și de mine, iar Ionuț nu-l asculta, îl ținea departe. Ionuț nu putea să pedepsească pe nimeni, nu se putea opri să fure din tarabe, iar eu îi luam cioplitele.
Ionuț a plecat la studii în Chișinău, iar eu în București am primit un apartament frumos. El a mers la Moscova ca student, dar a refuzat să plece, a plecat cu amar și cu un polițist pe nume Sergiu, care mia zis: Divortează, nu-l iubești!
Femeia din negru a clătinat frunzele de pe masă și a spus: Eu am tot gândit Ionuț mia scris, încă păstrez scrisorile. Nimeni nu ştie, dar eu ştiu. El a scris că viaţa ia stricat totul pentru că nu lam iubit niciodată, doar am suportat. A spus că dacă-mi scrie că nu e nevoie, nu se va întoarce. A promis că va trimite jumătate din salariu pentru copii și că-mi dorește fericire.
Frunzele cădeau dintrun tei, iar femeia în eșarfă negru usca lacrimile cu vârful ei.
De ce plângi? întrebă naratoarea.
Viața e un curcubeu de lacrimi. Încă nu ţiam făcut ordine la dragoste.
Nopţi nu am dormit, Maxim se lupta cu mine, iar eu căutam un semn în scrisoarea lui. O colegă de la uzine, o femeie de peste şaptezeci de ani, mia zis: Eşti nebună, Lidia! Trebuie să-ţi găseşti bărbaţi buni.
Apoi, dimineaţa, mam trezit ca-ntrun vis, şi mam întrebat ce fac cu viaţa mea, căci bărbatul meu trăieşte pentru mine, iar eu nu-i pot dărui nimic înapoi.
Întro zi, la spital, am fost mutată în camera galbenă, iar Ionuț era acolo, cu ochii albaștri, cu faţa umflată, ca un copil cu greutate mare. A zis: Nu te despărţi, vom pleca de aici, copilul nostru nu aparţine altcuiva. Eu am răspuns: De ce?. El a strigat: Te iubesc! și am plecat prin coridor, simţind că mă urmăreşte.
Mam mutat în Zădăreni, unde Ionuț, silenţios, a fost remarcat la muncă, absolvent de tehnică în mecanică, a devenit şef de echipă la proiecte hidrotehnice, călătorind din loc în loc și aducând cadouri de fructe și dulciuri.
Am o soție gravidă, spunea el, şi eu ascundeam ochii.
În maternitate am înţeles că copilul nostru, pe care lam numit Maxim, era copilul lui Grigore, cu părul negru și ochii de foc. Ionuţ nu a arătat emoţie, dar a zâmbit şi a plâns încet când la dus acasă.
Maxim a fost slab de la naştere, a suferit, Ionuţ nu a putut săl ţină la piept, dar a încercat săl hrănească.
Anul următor am născut o fetiță pe nume Lidia, în cinstea mamei lui Ionuţ. Am realizat că am rănit părinţii lui Ionuţ, dar tatăl a murit, așa că am rămas cu Lidia şi cu amintiri amare.
Nu mai simţeam nimic pentru Ionuţ: nici iubire, nici ură. În timp ce copiii erau mici, nu aveam timp de sentimente. Aşteptam să mă ajute, iar el aducea mâncare, curăţa şi îmi dădea somn.
Când am spălat rufele, bărbaţii se uitau și şoptind: Şeful spală şi lenjeria? El a răspuns: Apa e rece, aşa că nu e de mirare dacă te îngrijorezi. Am luat un vas şi am spălat, înfuriată că trebuie să fac şi treburile de casă, în timp ce dragostea lui devine tot mai iritantă.
Maxim, la cinci ani, era în secţia de copii a poliţiei. Am cunoscut un ofiţer necăsătorit, bun, care se îngrijea de el şi de mine, iar Ionuţ nul asculta, îl ţinea departe. Ionuţ nu putea să pedepsească pe nimeni, nu se putea opri să fure din tarabe, iar eu îi luam cioplitele.
Ionuţ a plecat la studii în Chişinău, iar eu în Bucureşti am primit un apartament frumos. El a mers la Moscova ca student, dar a refuzat să plece, a plecat cu amar şi cu un poliţist pe nume Sergiu, care mia zis: Divortează, nul iubeşti!
Femeia din negru a clătinat frunzele de pe masă și a spus: Eu am tot gândit Ionuţ mia scris, încă păstrez scrisorile. Nimeni nu ştie, dar eu ştiu. El a scris că viaţa ia stricat totul pentru că nu lam iubit niciodată, doar am suportat. A spus că dacămi scrie că nu e nevoie, nu se va întoarce. A promis că va trimite jumătate din salariu pentru copii şi cămi doreşte fericire.
Frunzele cădeau dintrun tei, iar femeia în eșarfă negru usca lacrimile cu vârful ei.
De ce plângi? întrebă naratoarea.
Viața e un curcubeu de lacrimi. Încă nu ţiam făcut ordine la dragoste.
Nopţi nu am dormit, Maxim se lupta cu mine, iar eu căutam un semn în scrisoarea lui. O colegă de la uzine, o femeie de peste şaptezeci de ani, mia zis: Eşti nebună, Lidia! Trebuie săţi găseşti bărbaţi buni.
Apoi, dimineaţa, mam trezit cantrun vis, şi mam întrebat ce fac cu viaţa mea, căci bărbatul meu trăieşte pentru mine, iar eu nui pot dărui nimic înapoi.
Întro zi, la spital, am fost mutată în camera galbenă, iar Ionuţ era acolo, cu ochii albaștri, cu faţa umflată, ca un copil cu greutate mare. A zis: Nu te despărţi, vom pleca de aici, copilul nostru nu aparţine altcuiva. Eu am răspuns: De ce?. El a strigat: Te iubesc! și am plecat prin coridor, simţind că mă urmăreşte.
Numai ştiam ce săspun, dar mă uitam la el și, în timp ce frunzele cădeau ca o ninsoară de toamnă, am înţeles că fericirea nu există singură; ea răsare doar când o primeşti în inimă, ca un foc ce arde în noapte.
