Fuga din Apartamentul Surorii Mele

Săți zic ce sa întâmplat cu Ana, sora mea mai mică.
Ești însărcinată? ma privit uimită Ana, ieșind din baie, când am intrat eu, Ioana. De ce?
N-ai auzit că nu e bine să iei lucruri ale altora fără să ceri? am închis laptopul cu o pocnitură și am aruncat o privire la ea.

Ana a înțeles că e mai bine să se mute în altă cameră. În noaptea aceea a realizat că trebuie să plec de acolo, pentru că Ioana căuta o rețetă pentru ea, pentru Ana!

La 23 de ani, pe stradă, a întâlnit dragostea vieții. Un tip necunoscut sa apropiat, ia întins o trandafiri alb pe un băț lung și ia spus să se cunoască. Era un tip cu chip obișnuit, dar cu o carismă de nedescris și foarte grijuliu și atent.

După o lună, Ana a constatat că viața fără Mihai nu ise mai poate imagina. El ia împărtășit aceleași sentimente și, încă o lună mai târziu, Ana sa mutat în apartament cu două camere din camera ei închiriată.
Șase luni mai târziu, el ia cerut mâna.

E e nu găsea cuvintele Ana săl descrie pe logodnicul ei Ioanei, sorei mari. În esență, îl ador și el mă adoră.
Felicitări, a răspuns Ioana, rece.

Ana nu a luat în seamă tonul ei. Cu Ioana mereu au fost relații tensionate, iar după moartea mamei nu ia mai rămas nimeni lângă ea, în afară de sora ei.

Mulțumesc! a scos ea un oftat. Doar că Mihăiță pleacă pentru trei luni să câștige bani de nădejde pentru luna de miere.
Înțeleg, vocea Ioanei a rămas fără emoție.
Îți dau de știre când va fi nunta. Ești invitată, desigur!
Bine,

Așa a fost mereu: Ana, sensibilă, fragilă și ușor rănibilă; Ioana, serioasă, dură și independentă. Ana se temea săși prezinte logodnicul sorei, de teamă să nu îi placă.

Mihai a plecat: Iubita mea, e la doar 800 de kilometri de aici. Voi veni în weekend sau vei veni la mine. Dar sau întâlnit doar o dată pe lună, căci el avea foarte multă muncă.

Cu cât vor aranja totul și vor pune în practică planurile, cu atât se va întoarce mai repede. Ana era gata să aștepte oricât de mult, căci Mihai se străduia pentru amândoi (salariul ei de asistent contabil nu putea să contribuie mult la viitoarea familie).

În al doileaă lună de călătorie a lui Mihai, au început să-i vină mesaje ciudate, întâi scrise, apoi vocale, cu voce robotică care îi spunea să nu facă nimic ce ar putea să-l supere. Se părea că trebuie să se teamă, că nunta îi aduce probleme.

Un zgomot rece îi străbătea spatele când auzea vocea aceea. Numărul era ciudat și nu se putea răspunde. Mesajele dispăreau după câteva ore. Ana nu a spus nimănui, deși era speriată.

Apoi, la ușa apartamentului, a găsit ceva ce semăna cu o păpușă voodoo, cu părul lung, castaniu, și fața ei, tăiată dintro fotografie. Pe pieptul păpușii era înfiptă o acul mare, iar pe ea stătea o hârtie cu amenințări, exact ca în mesajele primite.

Fizic, Ana sa simțit rău; firea ei sensibilă a reacționat imediat. Nu a mers la muncă, scuzânduse cu o febră imaginară, dar nu a reclamat pe nimeni. Singurul care ar fi putut să o înțeleagă era Mihai, dar el era ocupat să strângă bani, așa că nu a dorit să-l deranjeze. Bună glumă, prostii! sa gândit ea.

Nu avea prietene, nici dușmani. Probabil cineva din partea lui Mihai crea tensiunea.

Când Mihai se întoarce, vom afla totul, și-a zis, încercând să alunge gândurile grele.

După două zile, ieșind din curte, a fost speriată de un motociclist. El a trecut aproape că a lovit-o, a virat în ultimul moment, dar Ana sa speriat și a căzut, lovindusi capul pe trotuar. Un trecător, în ciuda protestelor ei, a sunat la ambulanță și a ajuns în spital.

Acolo au descoperit o ușoară contuzie, câteva vânătăi și sarcină. Sa refuzat să fie spitalizată, nu a spus nimic despre motociclist mam căzut singură». Dar, ieșind pe uliță, a realizat că nu mai poate să se întoarcă la apartamentul lui Mihai. Cineva părea hotărât să o saboteze, iar ea nu putea să riște, având un copil în burtă.

Pot să stau la tine câteva zile? nu a rămas nicio alternativă decât să sune la sora ei.
Ce sa întâmplat? a întrebat Ioana, irritată. Ția aruncat dragostea pe stradă?
Mihai e în mission și
Ah, bine. Vino, să vorbim.

Ana ia povestit tot: mesajele, păpușa, aproape accidentul.

Nu vreau să-l deranjez pe Mihai, a oftat. Vreau să-i spun personal despre copil.
El iubește să fie totul frumos, a zâmbit ea visătoare.

De fapt nu e un cămin de tip cămin, a spus Ioana, aducând-o pe pământ, dar, văzând fața obosită a Anei, a cedat: două săptămâni, nu mai mult.

Asta a fost o binecuvântare, pentru că Mihai spunea că va avea concediu de două zile și va veni să rezolve totul.

Era jenă să o încurce pe Ioana. După moartea mamei, au vândut apartamentul și au împărțit banii. Ioana, cu un loc de muncă stabil și salariu bun, a luat credit ipotecar; Ana a reușit să cumpere doar un studio mic, încă în fază de fundație. Casa trebuia să se termine de făcut acum șase luni, dar încă nu era gata.

Așa că Ana nu avea unde să meargă. Încerca să nu fie prea prezentă la Ioana, cumpărând alimente, gătind și menținând curățenia, dar simțea clar că prezența ei o tensiona.

După zece zile, a avut nevoie urgentă de un medicament pe net, dar telefonul sa blocat și sa închis.

Ioana, pot sămi iau laptopul tău? a strigat Ana din baie și a deschis laptopul, fără să aștepte răspuns.

A fost o coincidență că a scris primele litere ale căutării și browserul ia sugerat întrerupere sarcină. În istoricul său erau multe căutări legate de substanțe și ceaiuri.

Ești însărcinată? a întrebat din nou Ana, mirată, privind sora care ieșise din baie. De ce?

Nai auzit că nu poți să iei lucrurile altora fără să ceri? Ioana a închis laptopul din nou, aruncând o privire rece.

Ana a știut că trebuie să părăsească apartamentul în zori. Nue mare, în câteva zile vine Mihai și va trece totul.

Avea atât de multe săi spună lui Mihai, inclusiv despre șederea la sora ei, pe care a tăcut-o ca să nu o deranjeze. Din fericire, de data asta Mihai a reușit să iasă din călătorie. Dar a venit cu fața încruntată și, aproape din prima, a întrebat de la cine este sarcina.

De la tine, evident! Ce-ai crezut? Ana a fost înspăimântată. Și cum știi?

El a privit-o în tăcere un minut, apoi a mers spre ea și a strâns-o tare:

Îmi pare rău! Am fost pe aproape să înnebunesc când am primit mesajul acela de la un număr necunoscut. Îmi cer iertare! Sunt un prost!

Ana a început să plângă de ușurare, iar când sa liniștit, ia povestit toate aventurile din luna trecută. Fața lui Mihai a trecut prin mai multe nuanțe: mirare, paloare, roșeață.

Îmi pare rău! a oftat din nou când a terminat. Ar fi trebuit să îţi spun totul de la început.

După o pauză, Mihai a mărturisit că, cu trei luni înainte să o cunoască pe Ana, a ieșit cu Ioana. Ea îl împingea spre nuntă, dar ceva îl ținea pe loc.

Eu am condus-o pe Ioana spre întâlnirea cu tine, am cerut să ne prezentăm a zis el. Dar Ioana a refuzat. Nu am plecat și te-am văzut pe tine. Am înțeles că mam îndrăgostit și că ești femeia mea, nu sora ta.

A rămas tăcut o clipă.

A doua zi am spus Ioanei că ne despărțim și te-am urmărit să te cunosc. De atunci știi tot.

Ana a luat telefonul cu mâna tremurând și a sunat la soră.

E adevărat? Ești tu? ia întrebat cu vocea stabilă.

Credeai că poți să-mi furi logodnicul așa? a răspuns Ioana, după o clipă de tăcere. Eu am fost însărcinată de el și am făcut un avort. Nu știu cealtceva

Bine, ce contează acum?

Eu nu știam

Bineînțeles! Credeam că te va lăsa, dar nu nuntă, copil, totul. Ce poți sămi oferi tu, în plus față de mine?

Ana a închis apelul, privind peretele cu ochii uscați.

Sau căsătorit la un mesă și jumătate, fără petrecere, și la scurt timp a venit pe lume fetița lor. Ana nu mai vorbește cu Ioana.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

one × two =

Fuga din Apartamentul Surorii Mele
„- Jó asszony. Mihez is kezdenénk nélküle? – Te csak havi kétezret adsz neki. – Ilonka, hiszen a lakást már ráírtuk. Miklós felkelt az ágyból, és lassan átment a másik szobába. A hálószoba halvány lámpafénye mellett hunyorogva nézett a feleségére. Leguggolt mellé, hallgatózott. – Úgy tűnik, minden rendben. Aztán felállt, lassan elbattyogott a konyhába, kibontotta a kefirt, elment a fürdőbe. Végül visszament a saját szobájába. Lefeküdt. Aludni mégsem tudott: – Nekünk Ilonkával mindketten kilencven évesek vagyunk. Mennyi mindent átéltünk? Nem sok van már hátra, lassan már az Úrhoz készülünk, közben meg senki sincs mellettünk. A lányuk, Natália, már nincs köztünk, s még hatvan sem volt. A fiuk, Misi, sincs már. Sokat csavargott… Az unoka, Orsi, már húsz éve Lengyelországban él, nagy családja lehet – de már ránk nem gondol. Nem is vette észre, mikor elaludt. Az érintésre ébredt fel: – Miklós, jól vagy? – szólalt meg halkan a felesége. Felkattintotta a szemét. Ilona fölé hajolt. – Mi van, Ilonka? – Csak néztem, mintha meg sem moccannál. – Élek! Menj vissza aludni! Hallotta a lassú lépteit, a konyhai kapcsoló kattant. Ilonka ivott egy pohár vizet, elment a fürdőbe, majd visszafeküdt az ágyába. – Egyszer majd úgy ébredek, hogy ő már nincs velem. Mit is kezdek akkor? Vagy tán én megyek előbb. Miklós már el is intézte a temetésüket. Sose gondoltam volna, hogy ilyet előre lehet szervezni. De talán így a jobb. Ki más foglalkozna majd velünk? Az unoka teljesen elfelejtett minket. Az egyedüli, aki még bejár hozzánk, az a szomszéd, Janka. Neki van kulcsa a lakáshoz. Miklós a nyugdíjunkból odaad neki kétezer forintot minden hónapban. Vásárol, segít, amit kell. Pénzre már nem kell költenünk, és a negyedikről már úgysem járunk le magunk sem. Miklós kibámult a napfényes ablakon, mosoly futott át az arcán: – Lám, azért megértük a nyarat! Elment a feleségéhez, aki a gondolataiba merülve ült az ágyon. – Ilonka, elég a szomorkodásból! Gyere, mutatok valamit. – Egyáltalán nincs erőm! – emelkedett fel nehezen az asszony. – Mit találtál ki már megint? – Gyere csak! Vállánál fogva segítette ki a balkonra. – Nézd csak, zöldell a cseresznye! Azt hitted, nem éljük meg ezt a nyarat sem. Dehogynem! – Nahát, tényleg! És még a nap is süt. Leültek a padra a balkonon. – Emlékszel, amikor elhívtalak moziba, még a gimiben? Akkor is így zöldellt már a cseresznye. – Hát lehet azt elfelejteni? Hány éve is volt? – Hetvenvalahány… hetvenöt is megvan. Sokáig ültek így, emlékezve a fiatalságukra. Az idők múltán sokat felejt az ember – de a fiatalkori emlékek örökre megmaradnak. – Jaj, belemerültünk a beszélgetésbe! – kelt fel az asszony. – Még nem is reggeliztünk. – Ilonka, főzzél finom teát! Már unom ezt a fűfélét. – Orvos eltiltott minket. – Legalább egy gyengét, és tegyél bele egy csipet cukrot is. Miklós a gyenge teát iszogatta, hozzá egy vékonyka sajtos kenyérkét. Eszébe jutott, mikor még igazi, erős, cukros tea került az asztalra, kalács, palacsinta, pogácsa mellé. A szomszéd, Janka, benézett. Elégedetten mosolygott: – Hogy szolgál az egészség? – Milyen is lehet 90 évesen? – viccelődött Miklós. – Ha tréfálkozni tudsz, az jó jel! Hozzak valamit a boltból? – Janka, hozz egy kis húst! – kérte Miklós. – Az nem nagyon szabad. – De csirkehúsat lehet. – Na jó, veszek. Főzök levest tésztával! Janka elpakolt, elmosogatott, majd ment is. – Ilonka, menjünk ki a balkonra, süttessük a hasunkat! – Menjünk! Janka visszajött, kinézett a balkonra: – Hiányzott a napsütés? – Jól esik itt, Janka! – mosolygott Ilonka. – Hozok mindjárt egy kis kását, és főzöm a levest is! – Jó asszony, – nézett utána Miklós. – Mi lenne velünk nélküle? – És te csak kétezret fizetsz neki havonta. – De hiszen már ráírtuk a lakást. – Még nem is tud róla. Ebédig ott ültek a balkonon. Ebédre csirkehúsleves készült, krumplival, finom húsdarabokkal: – Mindig ilyet főztem Natálkának és Misinek, kicsiként – emlékezett Ilonka. – Most meg idegenek főznek nekünk, – sóhajtott Miklós. – Látod, ilyen a sorsunk, Miklósom. Ha mi is elmegyünk, nem sirat már senki. – Elég a szomorkodásból, Ilonka! Aludjunk egy kicsit! – Miklós, nem hiába mondják: „Az idős ember már csak olyan, mint a gyermek.” Leves, délutáni alvás, uzsonna. Mintha újra gyerekek lennénk. Miklós aludt picit, majd felkelt – valahogy nem ment az alvás. Talán változik az idő? Kiment a konyhába. Két pohár gyümölcslé várt ott, Janka gondosan készítette elő. Óvatosan, két kézzel átvitte feleségének, aki az ágyon ült, az ablakon merengve: – Na, Ilonka, ne bánkódj! – mosolygott Miklós. – Gyümölcslével koccintsunk! Az asszony kortyolt egyet: – Te sem tudsz aludni. – Furcsa ez az idő. – Reggel óta nem érzem valami jól magam, – bólintott Ilonka. – Úgy érzem, már nem sok van hátra. Szeretném, ha rendesen elbúcsúztatnál. – Ne mondj ilyet, Ilonka. Hogy éljek nélküled? – Valamelyikünk előbb megy el. Így van ez. – Elég! Menjünk ki a balkonra! Estig ott üldögéltek. Janka túrós lepénykéket sütött, nézték együtt a televíziót – már csak a régi magyar vígjátékokat, meséket szerették. Ma csak egy mesét néztek végig. Ilonka felállt a kanapéról: – Én lefekszem, fáradt vagyok. – Akkor én is megyek. – Hadd nézzelek már meg még egyszer alaposan! – kérte Ilonka. – Minek az? – Csak úgy. Sokáig csak nézték egymást. Talán a fiatalságukra emlékeztek, mikor még minden előttük volt. – Elkísérlek a szobádig. Ilonka belekarolt férjébe, és lassan mentek. Miklós gondosan betakarta az asszonyt, aztán visszament a saját szobájába. Valami nyomasztotta a szívét. Alig jött álom a szemére. Talán nem is aludt. Az óra hajnali kettőt mutatott, amikor átment a feleségéhez. Az asszony nyitott szemmel feküdt: – Ilonka! Megfogta a kezét. – Ilonka, mi van veled? Ilon-ka! Hirtelen neki is elfogyott a levegője. Visszabotorkált a saját szobájába, előkészítette a papírokat, az asztalra tette őket. Visszament Ilonkához, sokáig nézte az arcát. Aztán lefeküdt mellé, lehunyta a szemét. Látta magát Ilonkával, fiatalon, mint hetvenöt éve. Együtt sétáltak egy fényes ösvényen, ő utána rohant, elkapta a kezét. Reggel Janka ment be a hálóba. Ott feküdtek mindketten, arcukon ugyanaz a boldog mosoly. Végül Janka hívta a mentőt. Az orvos csak megrázta a fejét: – Egyszerre mentek el. Nagyon szerették egymást… Elvitték őket. Janka összeroskadt a széken. Az asztalon megtalálta a papírokat és a végrendeletet a saját nevére. Fejét a kezébe temette, és sírva fakadt… Ha tetszett, nyomj egy lájkot, és írd le a véleményed kommentben!