Au săpat groapa proaspătă și au ridicat capacul sicriului, iar deodată, degetele le-au înghețat. Ce au văzut i-a împărțit viața în înainte și după.
Vântul rece de toamnă șuiera printre coroanele de flori artificiale, făcând panglicile negre să fluture ca niște suflete rătăcite. Asta era a cincea înmormântare din acea zi care trecea pe aleea principală a cimitirului vechi. Al cincilea sicriu coborât în pământul rece și nesprijinator. A cincea suflet declarat oficial uitat de lume.
Ion și Vasile stăteau într-o căsuță de cărămidă dărăpănată, ferindu-se de vântul care nu dădea pace. Ochii lor, obișnuiți să fie mereu în gardă, urmăreau leneș ceremonia. Ritualul durerii era pentru ei doar un fundal, o treabă obișnuită. S-au ridicat, și-au scuturat pantalonii uzati, și-au pus măștile de durere și s-au îndreptat spre grupul de oameni care plângeau. Se apropiau de fiecare, șoptind cuvinte de condoleanțe și strângând mâini reci. Nimeni nu păsa de cei doi bărbați neîngrijiți în hainele lor vechi. Durerea e un mare egalizatorșterge diferențele. În astfel de momente, orice alinare, chiar și de la străini, pare o picătură de căldură în oceanul rece al pierderii. Nimeni nu i-a întrebat cine sunt, nimeni nu i-a oprit să-și ia rămas bun. Era exact ce le trebuiaamorțeala generală a durerii.
Dar ultima procesiune din zi le-a atrat atenția. Totul striga bani. Sicriu scump din lemn lustruit cu mânere masive de bronz, coroane luxoase de flori adevărate cu miros dulce și înăbușitor, mașini la poartănu Dacii ruginite, ci modele străine cu geamuri fumurii. Ion s-a apropiat primul. S-a uitat în sicriu, și pe fața lui a apărut o grimasă perfectă de durere. S-a închinat cu evlavie, buzele i-au murmurat o rugăciune învățată, apoi s-a retras, prefăcându-se că-și șterge o lacrimă. Vasile, așteptând puțin, a repetat ritualul, suspinând și mai teatral. Ochii li s-au întâlnit pentru o clipă, iar în colțurile gurii s-au zărit umbre de zâmbete. Fără să se consulte, s-au întors în căsuța lor. Prada de azi promitea să fie bună. Mai rămânea doar să aștepte noaptea.
În sicriu, după cum aflaseră de la o bătrână bârfitoare din echipa de înmormântare, zăcea o anume Maria Ivanovna. Îmbrăcată într-o rochie luxoasă de catifea, cu cercei masivi de aur cu pietre roșiiprobabil rubineîn urechile palide. Pe piept, firește, trebuia să fie și un crucifix greu de aurașa se face, să plece omul după toate regulile.
Când amurgul a înghițit ultimele culori ale zilei și cimitirul a căzut în tăcere, întreruptă doar de foșnetul frunzelor, ei au ieșit la treabă. Cerul, ca prin ghinion, s-a acoperit cu nori grei, și a început să plouă rece și insistent. Pământul ud li se lipea de lopeți, făcând fiecare mișcare o tortură. Mâinile le amorțeau, spatele durea, dar gândul la recompensă îi împingea înainte. Trebuia să termine ce începuseră. Nu aveau altă ieșire.
Cunoștința lor, o batjocură a destinului, începuse cu ani în urmă la pușcărie. Două solitudini, două vieți sfărâmate. Iar lumea în care s-au întors s-a dovedit la fel de nemiloasă ca zidurile închisorii. Ion cres







