Nu e în discuție, înțelegi? femeia în halat de baie, cu un prosop aruncat neglijent pe cap, trecu pe lângă soțul ei, rostind replica ca și cum ar fi vorbit despre alegerea unui restaurant pentru cină.
Bărbatul, absorbit de ecranul laptopului, abia ridică privirea. Părea concentrat, dar cine l-ar fi cunoscut bine ar fi văzut imediat: amâna discuția.
Ce anume nu e în discuție? Vlad își scoase ochelarii și se uită fix la soția lui. Fără ei, chipul lui părea mai aspru, ca și cum încerca să descifreze sensul ascuns din spatele cuvintelor ei lejere.
Tu vei plăti nunta Marinei, vocea Irinei suna veselă, de parcă anunța un câștig la loterie.
Poftim? Vlad râse și se rezemat în scaun.
Da, toată nunta, integral, ea își dădu jos prosopul și începu să-și încrețească părul fără scop.
Scuze, dar trebuie să fi ratat ceva. La ce întâlnire de familie s-a decis că eu sunt obligat să sponsorizez această petrecere?
Pereții livingului, vopsiți într-un verde-gri cald, păreau înghețați în așteptare. Camera era funcțională, dar primitoare, ca acele apartamente descrise pe forumuri ca nimic în plus. Pe un raft stăteau cărți și câteva fotografii, printre care ieșea în evidență poza de la nunta lor. Vlad compara mereu ziua aceea cu începutul construirii unei case: fundația fusese pusă solemn, dar nimeni nu știa câte pietre mai aveau de mutat până la final.
E o tradiție familială, Irina continuă cu încredere, de parcă vorbea despre obiceiuri vechi de secole.
A cui familie? A noastră? Vlad își puse ochelarii și o măsură din cap până în picioare. Trăim pe Pământ, în acest oraș, între acești patru pereți, și acum aud pentru prima oară de astfel de reguli familiale.
Soția lui, ca de obicei, respira încredere. Fiecare mișcare era precisă, vocea impecabilă. Vorbea de parcă știa deja toate răspunsurile.
Ești bărbat, ești capul familiei. Prin urmare, ești obligat să ajuți, declară, ca și cum explica un adevăr simplu unui copil.
Bineînțeles, sunt pregătit să ajut. Douăzeci de mii de lei o sumă rezonabilă pentru astfel de ocazii.
Irina ridică din sprâncene, surprinsă, de parcă tocmai i s-ar fi sugerat să înlocuiască banchetul cu sandvișuri.
Vlad, te auzi? Ce douăzeci de mii? Mai bine ai trimite o felicitare!
Irina, hai să fim preciși. E vorba de buget de viziunea ta personală asupra corectitudinii sau de altă fantezie? Cele cincizeci de mii pe care le-am alocat deja mi se păreau eroice, iar tu vorbești de patru sute de mii. Patru sute?! Vorbești serios?
Vlad ridică tonul, dar se stăpâni imediat. În ciuda farmecului exterior, nervii lui uneori îl trădau. Calmează-te, nu te pierde, își aminti mental.
În familia noastră, Irina continuă moale, de parcă totul era o neînțelegere, e firesc să ajuți pe rude. Mama a ajutat-o pe mătușa Lena, tata a plătit jumătate din mașină pentru fratele lui… E normal.
Am auzit, da. Dar unde în această schemă se potrivește cuvântul posibilitate? Bugetul nu e o caprică e realitate. Sigur, nu suntem în Leningradul asediat, dar patru sute de mii doar ca să se însure cineva? Serios?
Irina se așeză pe canapea, tăcută brusc. Mâinile i se alinDragă, spuse Vlad, întinzându-i diploma înapoi, banii ăștia au fost cea mai bună investiție nu într-o nuntă, ci în tine, în viitorul nostru.
