Ieri am scris în jurnalul meu, încercând să înțeleg cum se schimbă viața fără să ne dăm seama. M-am trezit, am mers la muncă la fabrică, iar când turele se suprapuneau, am luat cina acasă cu Elena, soția mea, o femeie fermă și cu un glas de autoritate. În weekenduri obișnuiam să mă duc la pescuit pe Lacul Bicaz, la podurile de lângă lac, și acolo am găsit un pui de pisicuță gri, jucăuș și mic. L-am numit Mirela și, de atunci, ea s-a obișnuit să mă aștepte la marginea lacului, să-mi aducă pește proaspăt pe care eu îl curățam de solzi și oase. Mirela părea să fie o prezență de neînlocuit, iar eu credeam că fericirea noastră nu se va sfârși niciodată.
Pe măsură ce toamna a început să-și arunce în față frunzele căzătoare, am realizat că Mirela nu era un motan, ci o pisicuță de sex feminin, mică și foarte atașată. Se cățăra în barca mea și, deși încerca să mă ajute să prind pești, în realitate îmi încurca firea, dar tot primea peștele pe care eu îl curățam. Îmi părea că am găsit o bucurie nesfârșită, până când răcoarea toamnei a început să-și facă simțită prezența.
Am hotărât în cele din urmă să vorbesc cu Elena și să o rog să aducă acasă pe Mirela. Elena este o femeie cu reguli stricte, așa că aveam nevoie de acordul ei. În seara aceea nu am reușit să-i deschid inima, iar Mirela aștepta în mașină și a tors la bărbia mea, crezând că voi rezolva totul. Am plecat, iar durerea sub coastele mele stângi nu a dispărut.
În acea seară am căzut cu gripa. Febra, tusea și nasul curgător m-au lovit cu toată puterea. În a patra zi, când afară a izbucnit o ploaie torențială și tunete puternice au zguduit geamurile, Elena a exclamat: Plouă cu gheață, parcă e prea devreme pentru așa frig. Am mers spre fereastră și am privit picăturile grele care loveau pervazul, împrăștiindu-se în mii de stropi, iar cristalele de gheață loveau geamul ca niște săgeți.
Mi-am amintit privirea lui Mirela, plină de încredere și speranță. Ea e acolo, i-am spus mie însumi, și am simțit din nou durerea sub coaste. Cine e?, a întrebat Elena. Mirela, am răspuns. I-am promis că nu o voi lăsa singură. A fost cu mine toată vara, i-am dat pește și i-am adus mâncare. Elena a strigat: Nu pleca, ești bolnav, abia te ridici, febra abia s-a așezat! Dar eu am fugit spre mașină, ignorând strigătele ei.
Hai, pune-ți haina! a țipat Elena. Unde vrei să mergi în noaptea asta? Mâine dimineață, plecăm împreună! am răspuns, dar cuvintele ei se pierdeau în zgomotul furtunii. În fața mea, Mirela stătea, așteptând cu ochii mari, sperând că voi reveni. Farurile mașinii străbăteau ploaia, iar în spatele meu am zărit pe Elena pe bancheta din spate și a exclamat: Hai să căutăm femeia ta secretă? Am insistat să preia ea volanul și să ne întoarcem spre podurile unde aștepta Mirela. Am nevoie să fii la volan, i-am spus, și am coborât în ploaia rece, care se strecura prin haina mea, înghețând fața.
Am târât pe câmpul de lângă poduri, strigând după Mirela, dar singurul răspuns era șuierul vântului și ploaia care bătea neîncetat. Eram ud până la piele, uitând de gripă. Am căutat printre arbuști și lângă copaci, dar nu am găsit nimic. Din mașină, Elena a strigat furioasă, cu vocea pierdută în vuietul ploii.
Când speranța părea să se stinge, am înțeles ce trebuia să fac. M-am oprit în mijlocul poieniței, am închis ochii, am ridicat fața spre ploaie și am deschis brațele, întorcând palmele spre cer. Ai înnebunit, a țipat Elena din mașină. Eu am așteptat, lăsând ploaia, vântul și gheața să-mi devină parte din mine.
În acel moment, furtuna s-a liniștit, picăturile au devenit fine, căzând ușor pe frunzele căzute și pe suprafața lacului, iar valurile s-au domolit. Apa a căpătat luciul unui mese de marmură. Am auzit un sunet slab, ca un șuierat slab, venind din dreapta. M-am întors fără să deschid ochii și am mers spre acel zgomot.
Am căzut de două ori, dar m-am ridicat și am continuat să merg. Elena a sărit din mașină și a țipat disperată. Am ajuns la un mic grămadă de frunze, iar sub ea am auzit un șuierat foarte încet. M-am aplecat și am deschis cu mâinile înghețate o minge de frunze umede. Un mic corp rece tremura. Mirela, am șoptit. Mirela, am venit pentru tine. Am luat pisicuța în brațe, i-am așezat pe piept ca să o încălzesc și am mers înapoi la mașină.
Ai găsit-o?, a întrebat Elena, mirată. Ești nebun, mi-a răspuns. Dar eu nu contam să aud, ascultând bătăile inimii ei mici. Frigul inițial, care-mi ardea pielea, s-a transformat în ceva cald. M-am așezat pe scaunul din față, Elena a pornit transmisia și a început să-și amintească cum, în tinerețe, nu alergasea așa după mine. Eu zâmbeam, căci fața ei reflecta o lumină nouă.
Mirela a ieșit din haina mea descheiată, a atins bărbia mea și a tors ușor. Acasă, am spus. Așa cum am promis. Elena a condus în tăcere, privind cu atenție în oglinda retrovizoare chipul bărbatului cu care a trăit ani de zile, dar pe care nu-l cunoștea cu adevărat. Uită-te la drum, i-am spus. Ea a zâmbit și a răspuns: Ești nebun, dar ești al meu. Am mângâiat
