O să vină azi pe la noi Cătălina, cam pe la șapte. Te deranjează?
Maria lăsă peria de păr pe masă și se întoarse spre soțul ei, Viorel, care se chinuia cu telecomanda televizorului. Acesta îi făcu semn din cap, fără să își desprindă privirea de la ecran.
Da, sigur. Să vină.
Maria zâmbi ușurată și se întoarse la oglindă. Îi plăcea că Viorel se înțelege bine cu sora ei. Cătălina dădea des pe la ei, de două-trei ori pe săptămână, și rămânea până târziu; apartamentul se umplea de râsete și discuții fără sfârșit. Maria îi asculta dezbătând ultimul serial sau certându-se pe teme politice și se gândeam cât noroc a avut. Un soț de încredere, o soră dragă și o familie încununată de toate. Parcă era dintr-un film, dar totul era real.
Uneori totuși, un ghimpe o deranja pe dinăuntru. Detalii, prostii. Cum se apleca Viorel spre Cătălina când ea povestea ceva de la muncă; cum sora îi punea mâna pe umăr, râzând la glumele lui; cum șușoteau în bucătărie și tăceau brusc când intra ea. Maria își gonea gândurile astea. Absurdități. Vorba aia, sângele apă nu se face Cătălina era sora ei mai mică, pe care o crescuse încă din liceu. Și Viorel… bărbatul alături de care era deja de cinci ani. Peste câteva zile urma aniversarea căsătoriei.
…În seara aceea fatidică, Maria a plecat mai devreme de la serviciu. Vroia să treacă pe la supermarket, să ia ingrediente pentru o cină festivă. Plănuia să fie o seară deosebită.
Cheia s-a învârtit prea ușor în broască. Maria a intrat în hol și s-a oprit. Liniștea din apartament era cumva prea densă, ca aerul dinainte de furtună. Din sufragerie venea un murmur stins.
Maria a intrat pe hol, a împins ușa și s-a oprit în prag.
Cătălina stătea în fotoliul ei. Se simțea de parcă locul acela îi aparținea dintotdeauna. Viorel era la fereastră și, când Maria a intrat, s-a retras și mai mult spre zid, încât părea că ar vrea să dispară.
Ce-i cu voi? Maria a forțat un zâmbet, dar buzele nu-i răspundeau. S-a întâmplat ceva?
Cătălina a ridicat ochii spre ea. Dar Maria nu și-a mai recunoscut sora. Unde era fata aceea blândă, rușinoasă, care îi cerea povață, care plângea pe umărul ei după fiecare despărțire? În fața ei era o femeie străină, cu o privire rece, triumfătoare.
Da, s-a întâmplat. Sunt însărcinată cu soțul tău, spuse Cătălina calmă. Fă-ți bagajul și pleacă. Acum eu o să locuiesc aici.
Și-a dus mâna la abdomen. Încă plat, ascuns sub bluza lejeră.
Maria a rămas stană de piatră. Undeva în stradă claxona o mașină. La vecini bubuia televizorul. Lumea parcă mergea mai departe, iar ea nici să respire nu putea.
Ce?! glasul i-a ieșit răgușit, rupt de durere.
Ai auzit bine, a oftat Cătălina, tolănindu-se mai comod în fotoliu. Ne-am hotărât deja. S-a terminat cu teatrul, e destul.
Maria s-a uitat la Viorel. Acesta privea încă pe geam, umerii lui căzuți, mâinile strânse pe pervaz, atât de tare că i se albeau degetele.
Viorel, a făcut un pas spre el Maria. Uite-mă în ochi!
S-a întors. În privirea lui nu era nici urmă de regret sau rușine. Doar oboseală și, parcă, o ușurare.
Mari, așa a fost să fie, iartă-mă,
Așa a fost să fie?! Maria abia se mai auzea pe ea însăși. Cinci ani și doar așa a fost să fie?
Nu exagera, Maria, a oftat Cătălina, Suntem oameni mari. Dragostea a trecut, se întâmplă. Eu și Viorel suntem serioși.
Viorel… Viorel îi spunea la fel și Maria.
De cât timp? abia a reușit să mai întrebe.
Cătălina s-a uitat scurt la Viorel și apoi a zâmbit superior.
De vreun an, sau chiar mai mult. Ce mai contează acum?
Un an… Seară de seară, când Cătălina stătea până târziu… toate glumele din bucătărie… toate privirile pe care Maria le credea a fi semne de familie și prietenie.
Eu credeam că ești sora mea, glasul Mariei s-a întărit fără să-și dea seama. Că mă iubești.
Te iubesc, a dat din umeri Cătălina liniștită. Dar pe mine mă iubesc mai mult. Și pe Viorel. Tu ai fost mereu cam plictisitoare, Mari. Cuminte, mereu corectă. Te saturi.
Maria s-a repezit spre Viorel, l-a prins de cămașă și l-a întors cu fața spre ea.
Spune că-i o minciună! Spune-mi că e doar o glumă proastă!
Viorel a încercat să se retragă, dar Maria l-a strâns și mai tare, până i-a trosnit materialul sub degete.
Maria, lasă, știi și tu…
Nu știu nimic! l-a împins de lângă ea, Viorel s-a lovit de pervaz cu spatele. Cinci ani, Viorel! Cinci ani de sacrificii, pentru tine am refuzat să plec la Timișoara, pe mama ta am îngrijit-o o lună în spital, și tu mă trădezi așa…
A prins o pernă de pe canapea și a aruncat-o spre el. Noroc că a reușit să se ferească.
Ai adus-o în patul nostru! Ticălosule!
Las-o mai moale, Maria, s-a ridicat Cătălina din fotoliu, aranjându-și bluza. Ce teatru faci?
Maria s-a întors brusc spre ea și a pus mâna pe ramele cu poză de pe poliță era poza lor de Revelion, toți trei, zâmbind lângă brad. Maria rânjea atunci de fericire, pentru că avea o familie.
Te-am crescut! poza a zburat prin cameră, s-a izbit de perete, iar sticla s-a făcut bucăți. Cu mine făceai temele când mama lucra peste program! De băieții de la bloc eu te-am scăpat! Asta e răsplata?
Iar începi, Cătălina a dat ochii peste cap. Ai povestit asta de zece ori. Destul. Viorel mereu a fost atras de femei tinere și pline de viață, pe tine te suporta din milă. Eu măcar am avut curajul să fiu sinceră.
Sinceră?! Maria a izbucnit într-un râs isteric, și sunetul ăsta i-a zguduit și pe Viorel și pe Cătălina. Un an de minciuni, asta numești tu sinceritate?!
A prins de pe măsuța de cafea scrumiera de cristal, primită de la soacră-sa la mutare, și s-a înfuriat.
Maria, pune-o jos! Viorel a vrut să intervină, dar era prea târziu.
Scrumiera s-a oprit în vitrină, iar pe jos au căzut cioburi din paharele de la nuntă.
Credeți că asta-i tot, Maria era albă la față. Sunteți abia la început.
S-a năpustit spre rafturi, trântind jos albume, statuete, toate prostioarele adunate cu Viorel în anii de vacanțe.
Maria, oprește-te! Viorel a încercat să îi apuce brațul.
Nu mă atinge! Să nu mă mai atingi vreodată!
Cătălina s-a oprit lângă ușă, pentru prima dată cu o umbră de teamă pe chip.
Hai să vorbim ca oamenii mari, a încercat să liniștească. Oricum trebuie să pleci, noi o să avem familie, un copil. Fă-ți bagajele și…
Eu să plec? Maria s-a oprit, privind-o cu furie. Eu?
Dincolo de tot ce simțea, s-a strecurat ceva rece, clar, ascuțit ca sticla spartă.
Cred că ați uitat ceva, nu v-ați socotit cum trebuie, Maria și-a trecut palma peste frunte. Apartamentul ăsta e pe numele meu. L-am cumpărat înainte să ne căsătorim. A meu e. Viorel nu ți-a spus?
Cătălina s-a uitat la Viorel. Acesta s-a făcut palid și a coborât ochii.
Și ce dacă? Cătălina s-a zburlit. Noi vom fi familie, o să avem copil, nouă ne trebuie mai mult o casă.
Familie? Maria a zâmbit scurt, fără pic de bucurie. Atunci construiți-vă familia în altă parte. Acum, ieșiți amândoi din apartamentul meu.
Nu poți să ne dai afară! Cătălina a ridicat tonul. E inuman, sunt gravidă!
Ar fi trebuit să te gândești la asta când te băgai în pat cu bărbatul altuia, Maria a mers la ușă și a dat-o de perete. Ieșiți!
Viorel a încercat să o privească rugător:
Maria, poate găsim o soluție… Unde să mă duc? Aici am toate lucrurile… Și o să te dau în judecată!
E dreptul tău. Apartamentul e pe numele meu, îl am de dinainte de căsătorie, n-ai ce să-mi faci. Lucrurile ți le aduni altădată, te anunț când.
Dar…
Afară! vocea Mariei a sunat atât de limpede încât Viorel a tăcut. Tu și amanta ta însărcinată. Afară din casa mea!
Cătălina și-a strâns geanta și a ieșit pe ușă, mormăind:
Mama va afla ce mi-ai făcut. Nu te va ierta niciodată.
Vom vedea.
Maria a închis ușa și s-a sprijinit de ea cu spatele. Lacrimile îi curgeau șiroaie, și nu se mai putea opri din tremurat.
…La trei zile după tot scandalul, a sunat mama. Maria a răspuns cu inima ghem.
Fata mea, glasul mamei era obosit. Cătălina mi-a povestit tot, evident, în felul ei.
Mamă, eu…
Lasă-mă să termin. Am ascultat-o. Apoi i-am spus clar: să nu îndrăznească să mai calce în casa mea până nu vine la tine, pe genunchi, și nu-și cere iertare ca lumea.
Maria a tras aer cu nesaț, simțind o ușurare inexplicabilă.
Ești de partea mea?
Normal. Ce a făcut Cătălina e josnic, iar Viorel nu e cu nimic mai bun. Fii puternică, fată dragă. Te desparți de trădător și o iei de la zero. Ai apartamentul tău, pe ei să-i ia vântul. Ține-te tare, poți!
Maria s-a lăsat jos pe covor, plângând în hohote. Știa că nu mai e singură în furtuna asta: mama îi era alături, de partea ei. Iar asta îi dădea putere să înceapă de la capăt.
