Irina Dobre, la 67 de ani, își pierduse soțul cu mai bine de un deceniu în urmă. De atunci, viața îi aluneca încet între rutina pieței de la colț, plimbările prin Parcul Catedralei și telefoanele copiilor, mutați departe, la București și Timișoara. Nu se aștepta la nimic neașteptat; la vârsta ei, își spunea adesea în gând, emoțiile puternice rămân pentru cei tineri.
Totul s-a schimbat, însă, într-o după-amiază ploioasă în Gara Mare din Chișinău.
Irina stătea pe o bancă, frunzărind un volum vechi de Nichita Stănescu, când a auzit o voce blajină aproape de ea:
Iertați-mă, nu cumva citiți Noduri și semne?
A ridicat ochii. Un bărbat înalt, cu păr alb și zâmbet sfios, o privea cu blândețe.
Da, răspunse ea, închizând cartea cu grijă. Și dumneavoastră îl cunoașteți?
L-am citit acum patruzeci de ani. N-am uitat nicio poezie. Mă cheamă Mircea Munteanu.
Irina nu știa de ce, dar prezentarea aceea simplă i-a răscolit sufletul. Au rămas să vorbească întâi despre Stănescu, apoi despre trenuri, despre muzica lui Mihai Mărgineanu, despre frânturi de viață. Ceasurile au trecut pe nesimțite, uitând amândoi că o călătorie îi aștepta în alt colț al țării.
Săptămâni la rând, au început să se întâlnească întâmplător în gară. Uneori Irina își lua o cafea la bufet, iar Mircea apărea, cu scuza că trenul îi întârzie. Alteori el spunea că doar vrea să privească oamenii venind și plecând, dar amândoi știau că își dădeau întâlnire tacit.
Într-o după-amiază cu ploaie de noiembrie, Mircea și-a făcut curaj și a spus ce plutea de mult în aer:
Irina, port ani întregi de singurătate și să știi, nu există tristețe mai mare decât să ajungi undeva și să nu ai cu cine împărtăși. Mi-ar plăcea să mă însoțești într-o zi
Irina a ezitat. Nu mai fusese invitată nicăieri de atâta timp. Între ea și necunoscut fusese mereu un prag. Dar privirea caldă a lui Mircea i-a spulberat temerile:
Bine, dar aleg eu locul.
Sâmbăta următoare au urcat amândoi într-un tren spre Orheiul Vechi. Au rătăcit pe drumuri pietruite, au împărțit un prânz simplu la o gospodărie locală și, pe înserat, s-au așezat pe o bancă, privind Răutul. Mircea i-a prins mâna Irinei, iar ea nu s-a tras înapoi.
Știi, spuse el cu glas tulburat, am crezut că iubirea nu mai are loc în viața mea.
Și eu, i-a răspuns ea. Dar uite că ne-am înșelat.
Ziua aceea a fost începutul unui drum nou. Au început să călătorească împreună, să citească poezii în parc, să gătească feluri moldovenești unul pentru altul. Au descoperit că viața nu se termină când apar firele albe și că încă mai pot simți fiorii unei iubiri ca în adolescență.
Totuși, lucrurile nu erau ușoare. Irina se temea de vorbele copiilor săi: Iubire la vârsta asta? Ce nevoie ai? Iar Mircea, și el văduv, purta mereu în inimă amintirea femeii dragi, pe care o iubise toată viața. Dar amândoi au ales să trăiască prezentul, fără a cere voie trecutului sau a-și cere iertare viitorului.
Într-o seară, pe același peron 2 unde s-au cunoscut, Irina i-a șoptit:
Realizezi? Dacă nu mi-ai fi vorbit atunci, am fi rămas doi străini grăbiți, pierduți în mulțime.
Și eu nu voi înceta să-ți mulțumesc că ai adus cu tine Noduri și semne, i-a zâmbit el. Fiindcă, datorită acelei cărți, ți-am descoperit liniștea.
Acea iubire, născută printre trenuri și întâmplări, le-a arătat că niciodată nu e prea târziu să simți din nou. Chiar și când viața ți se pare oprită, o întâlnire neașteptată poate aprinde dorința de a începe iar, cu sufletul plin de lumină și speranță.
