Cum am oprit vizitele surpriză ale soacrei mele: O răzbunare la care nu se aștepta
Să-ți povestesc, dragă, cum am reușit să educ soacra mea, Aurica, să nu mai dea buzna la noi fără să anunțe. Sincer, când m-am căsătorit cu Valentin, credeam că am trecut deja prin ce era mai greu nunta, mutatul, obiceiurile noi. Nu mi-a trecut prin minte că cea mai mare provocare o să fie chiar mama lui, doamna Aurica, nu rutină, facturile sau micile noastre diferențe.
La început părea chiar drăguță situația: Aurica apărea la apartamentul nostru din Chișinău, doar pentru câteva minute, cu o supă de găină de casă, niște plăcinte ori să se plângă că nu a dormit bine, tot cu gândul să mă vadă la față. Dar câteva minute ajungeau să fie jumătate de zi și, de la două vizite pe săptămână, s-a ajuns să vină zilnic. Nici nu suna bine soneria, că știam gata, liniștea a plecat, Aurica a venit să-mi stea pe cap și să observe chiar și cum respir.
Nu mă jignea niciodată direct ba din contră, mă umplea de laude, dar cu un ton de ironie fină. Ooo, Viorica gătește de minune! Ce noră am! striga pe oriunde apuca, mai ales când avea martori. Și mereu completează: Da’ sarmalele mele tot rămân mai bune… ei, are timp să învețe.
Ce mă scotea cu adevărat din sărite era că venea fără să anunțe. Se trezea dimineața, lua troleibuzul, traversa jumătate de oraș și suna la ușă, uneori fix când aveam musafiri. Și începea spectacolul ei: se plângea că nu i-am dat ceai, interoga de ce prosoapele din baie nu sunt asortate, toate astea fix de față cu prietenele mele sau chiar cu mama.
Dar cea mai penibilă fază a fost când am venit obosită de la lucru și am găsit-o scoțându-mi hainele din dulap, arătându-mi solemn cum să spăl corect lenjeria. N-am mai simțit așa rușine nici când eram adolescentă! Vroiam să dispar, dar taceam că Valentin mă ruga să nu mă cert cu ea, zice că face totul din dragoste.
Aurica ne vrea binele!, repeta el. Spune numai de bine despre tine, ce să ai de obiectat?
De bine, așa când ești tu de față… Dar când nu ești, hai că nu-i chiar așa!
Habar n-ai, într-un singur an acolo simțeam că am îmbătrânit cu zece. Certuri, stres, oboseală… Îmi iubeam bărbatul, deci nici vorba de divorț, dar să nu zic nimic nu mai puteam.
Și a venit norocul Aurica s-a îndrăgostit! La șaizeci de ani, a cunoscut un văduv, nea Ilie, și a dispărut o vreme din peisaj. Mă simțeam vinovată că eram atât de ușurată, zici că am scăpat de datorii! Dar pauza n-a ținut mult…
În scurt timp, a anunțat că urmează să se mărite cu nea Ilie. Sentimente amestecate: pe de o parte, m-am simțit liberă, dar și puțin ciudat, de parcă ea merge mai departe și eu tot cu stresul meu rămân. Și m-a pălit o idee: dacă ea putea să intre la noi când vrea, să văd cum e dacă și eu fac la fel!
Vine ziua, Ilie este acasă la ea. Bat la ușă și, nici bine n-a apucat să reacționeze, intru ca la mine acasă.
Bună, Aurica, ce fain e la tine! Ce perdele ai! Minunate! Trebuie să-mi zici de unde le-ai luat. Ce produse folosești la curățenie? Strălucește casa asta! Abia mă regăsesc. Așa turuiam, lăudam tot ce prindeam între degete, exact cum făcea ea.
Am făcut tot ce făcea ea la noi: am intrat în dormitor fără să bat, am adulmecat bucătăria, am rearanjat pernele din sufragerie. Și, ca să fie piesa de rezistență, chiar în fața lui Ilie, am zis:
Trebuie musai să ne vedem mai des! Nu m-ai invitat niciodată, iar mie îmi place mult să te vizitez!
Am văzut cum îi tremura ochiul și cum îi creștea nervii. Ilie privea ciudat, eu mi-am jucat rolul până seara, fără pic de stânjeneală. Am plecat ca o regină și am lăsat în urmă doar un nor gros de disconfort.
De atunci, Aurica n-a mai venit niciodată fără să sune înainte. Valentin nu pricepea de ce mama lui refuză până și invitațiile lui. Eu dădeam doar din umeri:
Poate s-a săturat. Sau și-a dat seama că și noi avem viața noastră.
Știi tu, uneori ca să te facă cineva să asculte, trebuie să-i arăți cum e să fie tratat la fel. Numai așa realizează cât de amară e propria medicină.
