De ce ai umblat prin laptopul meu? – O poveste tulburătoare despre secrete, violență și curajul de a rupe lanțul suferinței într-o familie moldovenească

De ce te-ai băgat în calculatorul meu? Un vis cu umbre și priviri străine
Ce cauți, măi, în calculatorul meu? tună Tudor, aplecându-se deasupra Iustinei, cu ochi întunecați. Niciodată nu-l văzuse așa
Iustina tocmai venise de la liceu. Din holul blocului, o izbi un miros de rachiu amestecat cu fum gros. Din sufragerie urla televizorul, ca o gură fără fund. Tatăl ei, iar băut. Fata se strecura direct spre bucătărie.
Mama, Margareta, stătea în fața ligheanului plin de cartofi. La pașii fetei, s-a întors puțin, iar Iustina zări deodată urmele violet pe obrazul ei.
Mamă, hai să plecăm. Nu se mai poate, cât să-l mai răbdăm? O să te omoare într-o zi, răbufni Iustina.
Unde să fugim, fată dragă? Cine are nevoie de două femei pierdute? Nu avem niciun leu pentru chirie. Lasă, nu mă omoară el, că nu are curaj. Numai la mine dă, murmură mama, privind pe geam la câinii vagabonzi.
Într-o dimineață auzise zvonuri ciudate. S-a ridicat, și a zărit cu coada ochiului, în capăt de casă: tatăl bea pe nerăsuflate apă clocotită direct din cratiță, cu capul pe spate. Gâtlejul îi fremăta ca la cocoș, sus-jos, sus-jos, iar Iustina simți un fior rece. Of, Doamne, fă-l să se înece, că nu mai pot! se frânse în ea.
Dar el nu se înecă. A pus cratița la loc, s-a uitat prin Iustina, cu ochi încercănați și a dispărut în baie.
Iustina a mormăit, gândind că mama iar va pune apă în cratița urâcioasă, fără s-o spele de urmele și mirosul tatălui. A luat o perie și a frecat atât de tare, că s-au speriat și căldările din cămară. Și-a jurat să nu mai bea apă de acolo fără să curețe cu mâna ei.
În vacanța de iarnă, clasa ei a plecat trei zile la Iași. Când s-a întors, mama era la spital.
El te-a lovit iar? șopti Iustina, cu spaimă, privind pe sub fașă la vânătaia proaspătă.
Nu, fata mea. Am alunecat pe gheață, ce să-i faci, ghinion
Însă ochii mințiți nu păcăleau pe nimeni.
Din pricina izbiturilor la cap, lui Margareta i-a crescut tensiunea. Peste jumătate de an, un AVC a dat-o jos din picioare și a trimis-o departe de toate grijile. La parastas, tatăl bea până adormea cu capul în farfurie, ba tânguindu-se de dorul răposatei, ba suduind după ea și rostindu-i numele cu ciudă.
Zicea mereu că Iustina e leit maică-sa. Amenința că, dacă va încerca să fugă ca Margareta, o va omorî cu mâna lui. Ea număra zilele până la bac și nu a mers la banchetul de final. Într-o dimineață, și-a luat diploma pe furiș de la secretariat, iar într-un amurg și-a strâns toate puținele haine și a plecat fără zgomot.
Tot timpul, din banii pe care îi primea pentru mâncare, punea deoparte doi-trei lei, uneori mai fura un bănuț din buzunarul tatălui, când acesta sforăia. Nu era mult, dar se adunau. Hotărâse de mult: va pleca, va lucra, va continua școala la seral. Alimente simple: făină, sare, fasole asta le trebuia.
Nu-i era frică de tată. Îl știa lumea din cartier, nimeni nu l-ar fi ajutat să o caute. S-a urcat într-un microbuz spre Chișinău, și-a găsit o cameră mică pe la marginea orașului, apoi s-a angajat la o shaormerie. Primise câteva mărunțișuri: masă, bonuri de sănătate, și cafea la prânz.
A depus dosarul la școala profesională, secția contabilitate. Când au aflat, au pus-o la casă, să numere leii și bonurile.
Băieții dădeau târcoale, cu vorbe dulci. La început, toți zâmbesc, apoi beau și mint. Nu te lăsa, fată. Fiți cu minte. Și eu am fost frumoasă și tânără obișnuia să spună mama, în copilăria Iustinei. Tatăl tău era blând și el, la început. Nimeni nu știe ce-l schimbă pe om.
Iustina s-a gândit la vorbele Margaretei și n-a dat atenție avansurilor băieților viața îi arătase deja cum stau lucrurile.
Mama, când lua salariul, mergea la Piața Centrală și cumpăra totul grămadă: paste, mălai, zahăr, borcane cu gem, conserve, de ajuns pentru o lună. Tata cheltuia totul pe vin, dar acasă niciodată nu lipseau merinde, foarte simple, foarte alb-negru. Acum făcea și Iustina la fel.
Într-o seară, mergea către căsuța ei cu un rucsac greu, ce-i agăța mâinile ca niște funii vechi. În față, un băiat cu ochii strălucitori, dar cu mintea în telefon, a izbit-o ușor în umăr.
Pardon, a zis el, ridicând ochii verzi de pe ecran.
Iustina era gata să bufnească, dar privirea lui sinceră i-a amuțit gura.
Nu-i nimic, stăteam și eu visătoare, a răspuns ea cu un zâmbet stins.
Băiatul s-a oferit s-o ajute. Iustina s-a codit, dar până la urmă i-a întins sacul. Și-au spus numele. El era Tudor. Au mers împreună, dar la ușa ei nu i-a dat voie să intre.
A doua zi, Tudor a apărut la shaormerie. Pretindea că a nimerit din întâmplare, dar Iustina simțea că nu era deloc așa. Au început să se vadă.
Tudor i-a mărturisit curând că e divorțat, are o fetiță pe care o iubește ca pe ochii din cap. Lăsase tot apartamentul fostei soții, iar el sta la un prieten. Zicea că s-a însurat prea devreme.
Nu aveam nimic în comun. Ziceam doar bună-dimineața și apoi tăceam zile-ntregi.
Vorbea mult de fetița lui, și Iustina și-a zis că poate un om ce-și iubește copilul, are ceva bun în el. După o lună, Tudor a propus să se mute împreună.
Hai să găsim ceva frumos lângă centru. Mai ușor e cu doi la necaz.
Iustina a acceptat, plutind parcă pe nori. Visul unei familii normale începea să prindă contur. S-au mutat într-un apartament cu camere înalte, cu mobilier vechi, și-au sărbătorit simplu începutul: pâine caldă, flori galbene într-o cană. Despre nuntă sau viitor, Iustina nu îndrăznea să viseze. Tudor însă vorbea despre copii doi să fie: un băiat, o fată, să râdă în casă mereu. Și Iustina îl credea.
Tudor a plătit două luni de chirie în avans. În a treia, într-o după-amiază, Iustina privi pentru ultima dată apartamentul în care sperase la fericire și trânti cu hotărâre ușa, promițând, printre șoapte, pentru pruncul nenăscut ce îl purta sub inimă: O să fim bine, copile, o să plecăm departe de toate astea……Vom face altă lume, doar noi doi, nu din frică, ci din vis, a șoptit ea, cu mâna pe burtă. Străzile orașului fremătau a promisiuni neîmplinite. Iustina păși în noapte, cu pași siguri, simțind că fiecare bătaie a inimii era un pas mai departe de rădăcinile dureroase.
Pe trotuarul cenușiu, sub felinarul chior, o femeie bătrână o privi cu milă, dar Iustina zâmbi, pentru prima dată cu adevărat, fără teamă. În pieptul ei, frica se topise, lăsând loc unei lumini calde, nebănuite, ca o primăvară care nu mai pleacă. Știa acum: dincolo de uși trântite se deschid ferestre spre alte începuturi.
Și, privind la prima zăpadă ce dansa în aer, Iustina închise ochii și simți că nu e singură. Mama zâmbea undeva, printre stele. Copilul tresălta sub palmele ei. Lumea nu era dreaptă, dar dintr-o viață spartă, poți crește o alta, curată.
A pornit mai departe, înspre lumină, și pentru întâia oară, și-a simțit pașii ușori. Știa: rădăcinile nu sunt lanțuri, ci aripi ascunse. Iar acolo, departe de umbre, cineva, într-o zi, îi va privi povestea și va ști cum să viseze din nou.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

12 + five =

De ce ai umblat prin laptopul meu? – O poveste tulburătoare despre secrete, violență și curajul de a rupe lanțul suferinței într-o familie moldovenească
Cu cât mai departe, cu atât mai dragă mi-e casa mea… – Să știi tu, nepoate drag! Dacă eu vă stânjenesc atât de tare, atunci singura soluție e aceasta: nu mai merg nici la fete, nici pe la prietene sau vecine nu mă mai preumblu. Și nici bunic de vârsta mea să-mi căutați nu-mi trebuie. Uite la ce v-a dat mintea: să mă măritați pe la bătrânețe! – Bunico, dar ce-ți tot spun eu de atâta vreme? Și mama zice la fel! Mută-te la azilul de bătrâni. Transferă casa pe numele meu, îți găsesc acolo o cameră, mama se va ocupa de toate. Și nu vei mai fi singură – ai cu cine vorbi, vecinele lângă tine – și n-o să ne mai deranjezi. – Nu plec din casa mea! Să știi, Sashă, dacă te-ncurc, iată pragul și șapte drumuri! Ești tânăr, ai minte, caută-ți locuință și trăiește cum vrei. Nu vrei să înveți? Atunci mergi la muncă! Adu-ți câte fete vrei, chiar și zilnic. Da’ eu sunt bătrână: fac 65 de ani la lună, am nevoie de liniște și pace. Destul am rătăcit doi ani; e vremea să mă reîntorc acasă. Nu-i cuviință, nepoate, să fiu izgonită din propria-mi casă și să-mi trăiți cu ale voastre pe pensia mea. Nu-i de elastic, pensia asta! Ai o săptămână să-ți găsești chirie. Dacă nu găsești – du-te la prieteni, la prietene sau la iubita asta a ta, al cărei nume oricum îl uit mereu, ca de azi să nu o mai văd în casa mea! Văzut-ai așa ceva? Ba îmi cautați bărbat, ba mă trimiteți la azil! Supărat, nepotul încă mai încerca să-i spună ceva, dar Lidia Pavlovna nu mai asculta; a intrat în camera ei și a trântit ușa – capul îi pocnea de durere… Trebuia să ia o pastilă, dar trebuia să se ducă după apă – și nu voia să dea ochii cu nepoate-su. Uitându-se prin camera mică, a zărit o sticlă cu ceva apă minerală – ajunge pentru o înghițitură. *** Nici ea nu s-ar fi crezut în stare de atâta hotărâre. S-a adunat multă nemulțumire – iată, a răbufnit tot. Doi ani a tăcut și a răbdat, se grăbea la fiecare semn ba la una din fiice, ba la cealaltă, iar la primul indiciu că deranjează, „n-ai stat cam mult, mamă?” – se întorcea acasă… Iar acasă, nepoate-su de 20 de ani – stăpân prin căsuța ei. Azi cu o fată – marea lui dragoste, mâine cu alta – iar bunica devine o piedică ce pufnește și tușește după perete, stricând atmosfera romantică. – Bunico, mai du-te și tu pe la cineva în vizită, să stăm noi doi cu Dasha, Masha, Sveta ori Ira (bifează care trebuie, că vine alta mereu)… Și Lidia Pavlovna mergea la soră, la nașă, la foste colege – primele dăți era bucurie pentru toți, apoi, când vizitele s-au repetat săptămânal, și-a dat seama că prezența ei apasă. *** Când abia nu mai avea la cine merge, a născut fiica cea mare. Viață de oraș, credit pe apartament, copil la școală – imposibil concediu lung și oricât trebuie – bunica la fix! A stat Lidia la fiică-sa – la început toți erau mulțumiți, de la cină caldă la copii îngrijiți, dar după câteva luni, ginerele (cu doar 10 ani mai tânăr decât soacra) începu să bombăne: – Lidia, să nu mai luați astfel de cârnați, cine știe ce mâncăm! Și dacă tot sunteți acasă, nu puteți face feluri normale? Chiftele, șnițele… – Lidia, prea mulți bani se duc pe treburi gospodărești! Economisiți! – Lidia, eu nu-s vită să mănânc numai legume. Vreau carne în meniu! Și tot așa… Pe lângă asta, să lucreze și cu nepoata la teme, ce să mai plătească meditații? Și chiar și pe la telefon, „nu te mai lungi cu vorba!” Iar nepoata cea mare, scorpie mică de clasa a IV-a, mereu nemulțumită de bunica demodată… Iar când ajutorul nu a mai fost necesar, ginerele a spus direct: Lidia, mulțumim, dar mai bine vă întoarceți acasă. Fericită, Lidia a revenit la ea – dar, surpriză, iarăși nepoate-su în casă cu prietena, mizerie peste tot, datorii la utilități… Fără de ieșire, a luat credit și a plătit tot. Dar bucuria a durat puțin – nepoate-su nemulțumit, casa mică, niciun pic de intimitate – se plânge că „bunica deranjează.” Parcă degeaba a tot răbdat Lidia toate umilințele – până într-o zi când a spus tot ce avea pe suflet… *** A încercat să plece la ziua nașei: – Sashă, mă duc azi la nașa, stau până târziu… – Mai bine ai rămâne acolo câteva zile, să ne putem odihni și noi de tine! Iar când era la masa de ziua prietenei, primește veste: fiică-sa sunase la nașă și rugase s-o țină peste noapte, că Sashka ar vrea să stea cu iubita. – Lidia, zău, când totul e în regulă, copiii nu cheamă pe alții să-și găzduiască mama. Deunăzi mă întreba dacă n-am vreun „mos” cu apartament, să te muți tu la el, și să lași casa pentru Sashka… Și-a spus Lidia necazul până la capăt… Nu a mai rămas, a venit acasă, a spus nepoate-lui verde-n față – ia-ți tălpășița! Apoi și-a sunat fiica să-i spună același lucru. Nepotul a plecat, dar și-a anunțat plecarea cu amenințări – că nu va mai ajuta niciodată… Dar Lidia s-a liniștit – în sfârșit liniște și pace: toată viața s-a potrivit după alții. Ba când copilele creșteau și n-o acceptau să se recăsătorească, ba când a rămas văduvă și singură, ba când a tras singură tot greul… A vrut să le fie mai bine, dar a crescut doar oameni obișnuiți să profite. Nu-i lucru drept să fii gonit din propria casă la bătrânețe. Ce viață e asta, să devii străin la casa ta? Sashka a revenit să ceară iertare – bunica l-a iertat, dar nu-i mai deschide ușa de locuit împreună. „Vino, Sashă, în vizită în fiecare zi dacă vrei – dar să locuim împreună, niciodată. Tu ești tânăr, ai planuri, eu am nevoie de tihnă!” Nici fiicele nu o mai conving că are rost să se mute la ele – dacă au nevoie de ajutor cu nepoții, să-i aducă la ea! Aer curat și pace – acasă e stăpână, aici nu o ceartă nimeni. Lidia spune: „Cu cât mai departe, cu atât mai dragă mi-e casa mea!” Și cred că așa și e…