Adrian, nu vreau să te rănesc, dragul meu.
Adrian ședea rezemat de pervazul vechiului geam, privind afară, spre ulița liniștită a satului. Îl aștepta pe tatăl său și timpul parcă nu mai trecea. De când mărunta lui mamă a plecat, trecuseră deja doi ani lungi ca niște toamne ploioase. Și-a găsit altă rânduială pentru dânsa, ofta tatăl când amintea despre trecut. De ce l-a lăsat în urmă? Nimeni nu putea să spună cu adevărat, iar pentru Adrian nu avea nici rost să caute răspuns. Încet, chipul mamei începea să se estompeze în amintirile lui
Tatăl său își punea nădejdea să fie de toate pentru băiat. Acum Adrian împlinise deja zece ani. Nu mai era copil, înțelegea destule și nu existau secrete pentru el. În schimb, viața nu mai avea farmec. Începuse să-și spele singur farfuriile, să-și așeze hainele pe rafturi, iar păpușile și mașinuțele de lemn zăceau părăsite. Nu se mai juca.
Se făcea băiat mare, fără voie, și se simțea o singurătate grea peste sufletul său. Își dorea mult un cățel, dar tatăl său i-a tăiat avântul:
Cine are să aibă grijă de dânsul, măi Adriane? Eu muncesc cât e ziua de lungă, tu ești la școală și încă ești mic.
În loc de un cățel, tatăl aduse într-o zi acasă o femeie. O chema Dorina. A început să viețuiască cu ei, ca și cum ar fi fost acolo de când lumea. Adrian abia dacă-i adresa vreun cuvânt, considerând-o un străin de prisos. Însă tatăl o numea soția lui și insista să aibă și băiatul o mamă.
Nu-mi trebuie mamă nouă! spuse Adrian cu glas clar și împietrit. Și așa a rămas. Timpul trecea și băiatul vedea cum tatăl râde cu Dorina, cum se îmbrățișează, cum îi este bine cu ea. Iar pe Adrian îl măcina o supărare surdă și un dor fără nume.
Tată, vreau să plece Dorina.
Adriane, eu vreau să rămână. E greu fără o femeie în casă, fără soție și fără mamă.
Într-o primăvară călduroasă, Adrian cutreiera ulița cu copiii din sat. Aceștia i-au șoptit că în curând, tatăl cu noua nevastă vor vrea să scape de el, să-l lase pe la orfelinat.
A fost cuprins de groază. Poate că și-ar face alt copil și el n-ar mai avea niciun rost acolo. A început să se pregătească în taină, temător că va fi părăsit încă o dată.
Într-o seară, auzi vorba rămasă în urmă:Va fi bine acolo, să-l ducem, că altfel n-are rost.
Asta a fost picătura. Nu a dormit toată noaptea. Dimineața și-a pus în gând să o gonească pe Dorina. Strica tot ce putea, sărea sare în ceai, pornea plita sub oala goală, cu vorba, cu fapta, îi făcea zile amare. Femeia bănuia cine era vinovat și l-a chemat la vorbă:
Să stăm de vorbă, adică, măi băiatule. Te văd că ești amărât
Mie nu-mi trebuie nimic, nu sunt supărat, zise Adrian cu glas subțire.
Adrian, să știi că nu vreau să-ți fac rău nicicum, dragul meu
Mi-am luat inima-n dinți și am închiriat pentru vară o căsuță la marginea satului. Voisem să fie o surpriză, dar cred că a venit vremea să fim sinceri. Tatăl tău a găsit un pui de câine și azi mergem să-l aducem. Vii cu noi?
Pe bune? Adrian nu-și credea urechilor și abia aștepta să o îmbrățișeze din tot sufletul.
Dorina aproape plângea: Dragul meu, să fii fericit, gata, nu mai plânge că-i totul așezat bine. L-a mângâiat pe creștet.
Când tatăl s-a întors obosit cu trăsura de la lucru, au mers împreună să ia cățelușul. Furiosul Adrian se transformase ușor prietenia îi înlocuise supărarea, iar pe Dorina n-o mai simțea ca pe-un dușman. S-au împăcat. Puiul de câine a adormit în brațele lui, iar în căsuță s-a așternut, pentru prima dată după mult timp, pace și bucurie pentru toți.
