Am 58 de ani și am luat o decizie care m-a costat mai mult decât pot mulți să-și imagineze: am încetat să îi mai ofer ajutor financiar fiicei mele. Nu am făcut-o pentru că nu o mai iubesc… nici măcar nu pot să spun că am devenit zgârcită.
Fiica mea, Sorina, s-a măritat cu un bărbat care, încă de la început, a arătat că nu prea-i place să muncească. Schimba serviciile din trei în trei luni de fiecare dată alt motiv: ba șeful era imposibil, ba programul nepotrivit, ba salariul prea mic, ori atmosfera insuportabilă. Mereu găsea ceva.
Sorina lucra, dar banii tot nu le ajungeau.
Și în fiecare lună el apărea la ușa mea cu același refren: chirie, mâncare, datorii, rechizite pentru copii, taxe de școală. Și eu… la sfârșit mereu îi ajutam.
La început am crezut că e doar o perioadă, că o să-i treacă, că se mobilizează, că va deveni responsabil, un adevărat bărbat al casei.
Au trecut anii însă, și nimic n-a fost altfel.
El își petrecea zilele pe canapea, dormea până târziu, ieșea cu prietenii la cafenea, promitea mereu că aproape și-a găsit ceva. Iar banii pe care-i dădeam Sorinei nu acopereau numai cheltuielile casei, ci de multe ori chiar și sticlele lui de bere.
Nu căuta de lucru știind că orice ar fi, mama Sorinei adică eu va rezolva totul.
Sorina nici măcar nu îl trăgea la răspundere. Îi era mai ușor să vină la mine, decât să se certe cu el.
Și uite așa am ajuns să plătesc facturi care nu erau ale mele. Să port pe umeri povara unei căsnicii care nu era a mea.
Ziua în care m-am hotărât să nu le mai dau bani a venit când Sorina a venit, stânjenită, cerându-mi urgent niște lei, pentru o urgență. Din greșeală însă, a spus că are nevoie să acopere o datorie pe care bărbatul ei o făcuse la biliard, la Barul Central, cu prietenii.
Atunci am întrebat-o direct:
De ce nu lucrează el?
Iar ea, cu capul plecat, mi-a zis:
Nu vreau să-l presez…
Acolo am spus răspicat:
O voi sprijini mereu sufletește. O să fiu alături de ea și de copiii ei, nepoteii mei. Întotdeauna. Dar nu mai dau niciun leu, cât timp ea stă lângă un bărbat care nu face nimic și nu ridică un deget pentru familia lui.
A plâns. S-a supărat. M-a acuzat că o abandonez.
Și a fost unul dintre cele mai grele momente din viața mea de mamă.
Mă tot întreb… Oare am greșit?







