Soacră dragă — Anișoara, copila mea! — ofta Maria Petrovna, uitându-se pe fereastră. — Ce-i cu tine așa de dimineață? Soarele nici nu s-a gândit să răsară! Ana, înfofolită într-un batic vechi, se foia de pe un picior pe altul, la poartă. Era un octombrie mohorât, iar ceața dimineții se așternea peste sat ca un râu de lapte… Povestea soacrei și norei în satul nostru: cum Ana, orfană crescută din mila lumii, a devenit parte din familia Mariei Petrovna, cum viața i-a încercat cu durere, cu lacrimi, cu speranță, și cum, dincolo de necazuri, s-a născut între ele o dragoste adevărată, mai puternică decât sângele. O poveste despre sufletul de mamă și despre legătura care îți devine mai dragă decât rudenia din care te-ai născut — pe ulițele unui sat românesc, unde o soacră poate fi mama pe care nu ai avut-o niciodată.

SOACRA

Ileana, fată dragă! exclamă Ileana Vasile, uitându-se pe fereastră, cu mâinile ridicate la piept. Dar ce faci tu pe la ora asta, când nici cocoșii nu s-au trezit?

Ana, înfășurată într-un batic vechi, stătea lângă poartă, mutându-se de pe un picior pe altul. Afară era friguros de octombrie, cu ceața lăsându-se peste uliță ca un fir de lapte.

Am vrut și eu să ies mai devreme, mătușă Ileana. Acuma e momentul să scoatem cartofii din pământ.

Of, suflet bun! răspunde soacra, punând pe ea o vestă groasă. Stai un pic, vin și eu. În doi e muncă mai ușoară.

Asta se întâmpla acum trei ani, când Ana călcase pentru prima dată pragul casei Ilenei Vasile ca noră. Până atunci… era parcă altă viață.

Ana crescuse orfană mama murise la nașterea ei, iar tatăl se pierduse pe la un șantier forestier când ea nici cinci ani nu avea. O tot crescuse satul: cine-i aducea câțiva cartofi, cine-i dădea o cană cu lapte, iar baba Paraschiva fie-i țărâna ușoară o ținuse la ea o vreme. Dar scurt a ținut viața babei, doar vreo trei ani, apoi s-a dus și ea. Așa ajunsese Ana de mici să umble din casă-n casă.

A crescut frumoasă cosiță blondă până la brâu, ochii albaștri ca viorelele, dar firea blândă, rușinoasă. Stătea mereu cu privirea în pământ și zâmbea așa, numai că ieșea soarele dintre nori când o făcea. Harnică tare, orice punea mâna ajungea lucru bine făcut. De asta o și respectau toți din sat.

Ana! o strigă într-o zi Mircea, feciorul Ilenei Vasile, când venea pe drum cărând un braț de iarbă cosită. Mircea era sprijinit de gard, zâmbind larg. Flăcău înalt, cu păr brunet și ochi de șugubăț.

Ce-i Mircea? coborî privirea Ana, simțind cum îi ardeau obrajii.

Stăteam și mă gândeam… se apropie el, mirosind a țigară și a fân proaspăt. Nu crezi că ar fi timpul să ne luăm cu acte? Că te prinde așteptarea

Ana amuțise, nu știa ce să spună. Mircea râdea ușor:

Nu glumesc. Mama te laudă tot mereu, zice că tu ești o gospodină de-adevăratelea. Și mie mi-ai intrat la inimă. Hai, vrei să fii femeia mea?

Ana tăcea, degetele răsucind iarba din brațe. În gând se rotea vârtej: Chiar așa, ce să tot aștepți? Douăzeci de ani am, vreme de stat în casă de fată nu mai e… Și băiatul pare om bun, harnic. Iar soacra, gospodină de ispravă

Vin, a zis în șoaptă, fără să ridice ochii.

Nunta a fost toamna, după cules. Nu-au avut mult, dar a fost veselie. Ileana Vasile s-a dat peste cap cozonaci, sărmăluțe, vin din beci și țuică de prune. Tot satul a petrecut.

Acum, fată dragă o îmbrățișă soacra după slujbă , tu-mi ești ca o fiică. Să fim cu dragoste una de alta!

Și la început așa a și fost. Ana se străduia să-i fie pe plac bărbatului, dar și soacrei se trezea la cântatul cocoșului, ținea gospodărie, făcea mâncăruri gustoase. Ileana Vasile era numai laudă despre noră, nu prididea să le spună vecinelor ce comoară are în casă.

Apoi… ceva s-a frânt.

Prima dată s-a întâmplat chiar înainte de Anul Nou. Mircea a venit acasă amețit, mirosea a rachiu. Ana frământa aluat, voia să-i bucure cu poale-n brâu pentru sărbătoare.

Da ce-i, te crezi tu stăpână aici? a tunat el, clătinându-se. Cine te-a pus să faci fără să întrebi?

Păi e sărbătoare mâine șopti ea, pierdută.

Sărbătoare!? El a izbucnit cu pumnul în masă, făina a zburat de parcă s-a lăsat ceața în bucătărie. Cu mine nu trebuia să vorbești întâi?!

Prima palmă a prins-o pe neașteptate i-a ars fața, nu a avut timp să se ferească. Vedea pete negre, sângele îi săra dulceag în gură.

Mircea a îngăimat, ținându-și obrazul umflat. Pentru ce?

Dar el deja plecase. Ana a rămas nemișcată, cu ochii plini de lacrimi care picurau pe linia albă de făină

De atunci viața s-a dus tot la vale. Mircea parcă nu mai era el când blând ca mielul, când se făcea lup, mai ales băut. Și băuse tot mai des.

Ileana Vasile la început nu vedea sau nu voia să vadă. Ana tăcea, sperând că-i va trece, că o fi o fază. Vânătăile le ascundea sub mâneci lungi, iar de vecine spunea: Fiecare cu necazul lui, la noi e bine

Dar nu poți ascunde nimic de o inimă de mamă. Seara, Ileana a auzit zgomot de trântit și plâns stins.

Femeie cu stare peste drum! urla fiul, beat. Îți arăt eu cum să te porți cu bărbatul!

Ceva s-a rupt atunci în sufletul femeii. Și-a adus aminte de bătăile îndurate de la răposatul, ea, tânără, ghemuită într-un colț… Nu. Așa nu se poate.

A apucat ce i-a căzut prima dată la îndemână un vârtel cu care gonea vacile și a intrat ca furtuna în cameră. Ana se îngrămădise în colț, cu capul acoperit, iar Mircea ridica un scăunel.

Stai pe loc! vocea Ilenei Vasile a bubuit ca tunetul.

Mircea s-a întors și a înghețat: niciodată nu-și văzuse mama așa. Din ochii ei ieșea o furie de piatră.

Măi, Mircea a gângurit el, scăpând scăunelul.

Te învăț eu pe tine! vârtelul a şuierat prin aer. Să dai tu cu palma în nevastă, mă?

Lovitură după lovitură.

Mamă, ești nebună?! încerca el să se ferească, dar n-avea scăpare.

Asta pentru Ana!  Și iar lovi. Asta pentru toate femeile bătute! Și din nou. Și asta să nu mai umilești niciodată un om slab!

Și a bătut pân a lăsat bățul jos, iar ochii îi curgeau de lacrimi.

Ieși afară, a zis, abia respirând. Să nu-mi vii acasă până te liniștești! Și dacă te mai prind că te atingi de ea… eu, cu mâna mea…

Mircea a ieșit clătinându-se. S-a trântit ușa.

Ileana Vasile s-a întors către noră. Ana era tot acolo, ghemuită, plângând mut.

Fata mea… s-a așezat lângă ea să o cuprindă. De când e treaba asta?

Din iarnă… Ana s-a gârbovit mai tare. Am crezut că îi trece…

Of, of… soacra o strângea la piept. Ce-ai tăcut, de ce n-am văzut eu?

Au stat împreună acolo până la ziuă două femei, unite acum nu doar de trecerea anilor, ci și de durerea comună. Ana a plâns tot, soacra a mângâiat-o, liniștindu-o:

Las, fată, că de-acum nu te mai las să suferi singură. Numai noi știm cât putem duce.

Și s-a ținut de cuvânt.

Mircea s-a întors după două zile șifonat, rușinat. Însă l-a întâmpinat mama cu același foc în priviri.

Mircea, a spus răspicat, ori lași băutura și te faci bărbat, ori îți iei bocceaua și te duci unde vezi cu ochii. Pe Ana nu o mai chinuiești cât oi fi eu.

O lună s-a ținut Mircea de cuvânt nu bea, muncea, venea acasă devreme. Ana spera că s-au schimbat vremurile. Dar necazul nu vine singur: a apărut un negustor cu țuică de casă în sat, iar Mircea a recăzut.

De data asta, Ileana n-a mai așteptat. La prima ceartă, l-a scos pe Mircea din casă. El s-a dus cu bocceluța la un prieten bețiv.

O săptămână mai târziu, l-au găsit mort asfixiat cu gaz de la sobă, beat fiindcă nu închisese bine ușa.

Când vecina a venit cu vestea, Ileana Vasile a albit dintr-o dată. S-a lăsat pe banca de la perete, uitând în gol. Ana a fugit repede la ea:

Mama! Mamă dragă!

Era pentru prima dată când-i zicea așa, nu doar doamnă Ileana. Soacra a tresărit, s-a uitat lung la Ana și a izbucnit în plâns:

Nu l-am putut salva… Băiatul meu…

Nu sunteți de vină, o strângea Ana în brațe. Asta i-a fost soarta Ați făcut tot ce s-a putut

Înmormântarea a fost cu tot satul. Ileana Vasile a stat dreaptă, fără lacrimi, dar cu fața parcă împietrită. Ana n-a plecat nicio clipă de lângă ea.

Apoi, viața și-a urmat cursul. Ana a rămas cu soacra. Ileana nici nu voia să audă să plece fata undeva.

Ești de-acum fata mea, ca de sânge. Nu pleci nicăieri, cu mine stai!

Timpul trecea, rănile încet-încet se vindecau. Ileana, privind la tânăra noră, își spunea: nu-i frumos să rămână văduvă toată viața.

În sat era un gospodar, Ștefan bun de muncă, cu casă, văduv și el, cu doi copii mici. Se gospodărea singur: pământ, animale, copii la școală. Ileana văzuse de câteva ori cum o privește când Ana trecea pe uliță.

Fata mea, a adus vorba într-o seară la ceai, nu vezi că Ștefan te cam place?

Ana s-a roșit:

Vai, mama, ce vorbe sunt astea…

Ce să fie? E om bun. Copiii lui flămânzi de mamă sunt…

N-am putere… Cum să plec, cu dumneavoastră?

Eu, dragă, rămân tot aici, vin la nepoți, îi cresc și eu… Tu ai dreptul la fericire.

Ana n-a mai zis nimic, dar sămânța fusese pusă. Și după o lună, Ștefan a venit la poartă cu vorba de măritiș.

A doua nuntă a fost liniștită, fără petreceri mari. Dar Ana a găsit liniște și bucurie adevărată alături de Ștefan. El o prețuia cum nu visase, copiii au ajuns s-o strige mamă. Și după un an a venit pe lume o fetiță, Maria, numită după bunica.

Ileana Vasile a devenit parte din noua familie. Ana o vizita zilnic, ba cu plăcinte, ba doar să o vadă. Legătura dintre ele s-a întărit din zi în zi.

Când Ileana Vasile s-a îmbolnăvit serios, Ana a luat-o acasă și a îngrijit-o ca pe mama ei. Nu a dormit nopțile la capul ei.

Mulțumesc, fetiță, șoptea bătrâna, pentru toate… Tu mi-ai fost dată de Dumnezeu, fică ce n-am avut-o niciodată…

Ana plângea, săruta mâinile muncite:

Eu să vă mulțumesc… Mi-ați salvat viața și mi-ați fost mamă adevărată…

A fost înmormântată Ileana Vasile lângă fiul ei. Ana vine duminica la mormânt, aduce flori, vorbește cu ea ca și cu o ființă vie. Le spune și copiilor:

Să țineți minte, sufletul ăsta de mamă nu-i mereu din sânge. E din bunătate și iubire sufletul cel adevărat. Mama Ileana mi-a fost soacră, dar a rămas mai apropiată decât o mamă de sânge. Să nu uitați niciodată: bunătatea și dragostea cântăresc mai greu decât orice rudenie.

Și azi, prin sat, povestea Ilenei Vasile cu Ana tot se rostește. Mai ales când soacrele cu nurorile nu se împacă, cineva spune:

Dar uite la Ileana Vasile și la Ana…

Și toți dau din cap, căci nu e nimic mai tare pe lume decât dragostea de mamă. Numai inima știe pe cine să iubească cu adevărat.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

sixteen − eight =

Soacră dragă — Anișoara, copila mea! — ofta Maria Petrovna, uitându-se pe fereastră. — Ce-i cu tine așa de dimineață? Soarele nici nu s-a gândit să răsară! Ana, înfofolită într-un batic vechi, se foia de pe un picior pe altul, la poartă. Era un octombrie mohorât, iar ceața dimineții se așternea peste sat ca un râu de lapte… Povestea soacrei și norei în satul nostru: cum Ana, orfană crescută din mila lumii, a devenit parte din familia Mariei Petrovna, cum viața i-a încercat cu durere, cu lacrimi, cu speranță, și cum, dincolo de necazuri, s-a născut între ele o dragoste adevărată, mai puternică decât sângele. O poveste despre sufletul de mamă și despre legătura care îți devine mai dragă decât rudenia din care te-ai născut — pe ulițele unui sat românesc, unde o soacră poate fi mama pe care nu ai avut-o niciodată.
– Din cauza dragostei tale ai fost exmatriculat de la facultate! Te-am trimis să înveți, nu să te însori! Ne mai lipsea doar o fată de la țară în familie! – se revolta tatăl. Dragostea aprinsă a fiului a fost stinsă prin despărțire. La cererea tatălui, Victor a plecat în armată Victoria făcea ordine în casă. A schimbat tapetul, a pus perdele noi, iar acum încerca să aranjeze lucrurile pe dulapurile de sus. Victoria iubea ordinea, doar așa sufletul ei era liniștit. În cel mai îndepărtat colț a găsit o cutie cu scrisorile lui Victor. De cât timp nu o mai deschisese! Și uitase de curățenie. A început să citească una, apoi alta, și încă una… … Vica și Victor s-au cunoscut la Politehnica din București. Victor era băiat de oraș, iar Vica venise din sat. L-a cucerit cu frumusețea ei: păr negru, ochi fermecători și siluetă suplă. Victor și Vica au început să se întâlnească. Pentru Vica, liniștită și timidă, Victor era ca un uragan. Zi de zi găsea moduri noi să-i câștige inima. Îi lăsa flori la ușa camerei din cămin, îi făcea surprize seara târziu, îi ura noapte bună pe la geam (avea camera la parter). Petreceri studențești, plimbări, sărutări – primul an de facultate a trecut repede. Erau nedespărțiți, mereu împreună. Dar Victor a neglijat studiile. Nici nu avea mare tragere de inimă să “roadă granitul științei”, iar acum, cu atâta dragoste! L-au exmatriculat de la facultate. Pe Victor nu l-a necăjit prea tare. – Mă angajez, apoi mă înscriu la fără frecvență. Important e că pot să mă însor cu tine, fericirea mea, i-a spus el Vicăi. S-a angajat la fabrică și și-a anunțat părinții că vrea să se căsătorească. O cunoșteau pe Vica, venise pe la ei de câteva ori. Victor știa că nu vor fi prea încântați. De fapt, părinții visau să-l însoare cu fata unor prieteni. Dar nici Victor, nici Zina, fata lor, nu își doreau asta. Victor spera că va reuși să-și convingă părinții: le va povesti cât de mult o iubește pe Vica. Trebuie să înțeleagă! Cum să trăiască fără ea? Nu a fost așa. Nu l-au înțeles. Reacția familie a fost rece. – Din cauza acestei iubiri ai fost dat afară de la facultate! Noi te-am trimis să înveți, nu să te însori! Încă ne mai lipsea o fată venită de la țară în familia noastră! – se revolta tatăl. Pentru a-i stinge avântul, părinții au decis să-l îndepărteze. La insistența tatălui, Victor a plecat în armată. Vica îi ducea dorul. Unicul lucru care-i mai dădea speranță și-i alina suferința erau scrisorile pasionale și tandre pe care le primea de la Victor. Dar, într-o zi, corespondența s-a întrerupt brusc. O lună, două, jumătate de an – niciun rând. Vica nu își găsea liniștea. – Se mai întâmplă, iubirea se stinge în despărțire. Poate că nu a fost dragoste, ci doar o pasiune de moment, a încercat să o liniștească colegul și prietenul lor, Săndel. Săndel i-a scris lui Victor că o iubește pe Vica și că ea se întâlnește deja cu el, rugându-l să o lase în pace. Vica s-a resemnat, s-a aruncat cu capul în studii, a început să iasă mai mult cu prietenii. Săndel era mereu alături de ea. El fusese îndrăgostit de multă vreme de Vica, iar despărțirea de Victor îi deschidea calea către inima fetei. Grija și dragostea cu care o înconjura Săndel erau sincere. – Să fie măcar Săndel fericit, și-a zis ea și a acceptat cererea lui. Vica voia să arunce scrisorile lui Victor, dar nu a putut. Le-a pus într-o cutie și le-a ascuns. Începea o viață nouă. Părinții lui Victor s-au grăbit să-i spună că Vica s-a căsătorit cu Săndel. A trecut timpul. Un deceniu, apoi altul. Victor și Vica trăiau în același oraș, dar viețile lor nu s-au mai intersectat. Ajungeau zvonuri la Vica că Victor s-a însurat. Dar nu cu Zina, ci cu altcineva. Au avut un băiat. Dar viața Vicăi, calmă și monotonă, nu îi aducea fericire. Au avut două fete. Grija pentru copii și muncă au devenit sensul vieții ei. Pentru zbucium sufletesc nu mai era timp. Trăiau fiecare cu grijile lui, uitând că viața poate fi colorată și fericită. Au trecut 35 de ani. Familia Vicăi s-a destrămat. Oricât ar fi încercat, relația fără dragoste nu a mers. Soțul simțea că ea nu l-a iubit niciodată. Și-a găsit pe altcineva. Fetele s-au făcut mari, aveau familiile lor. Nu îi mai unea nimic. După divorț, soțul i-a mărturisit Victoriei cum i-a aranjat despărțirea de Victor. Și familia lui Victor s-a destrămat, rămânând și el singur. …Vica a terminat de citit ultima scrisoare. Plângea și zâmbea deodată. Și, deodată, a simțit o dorință arzătoare să afle unde este Victor, cum îi este viața. Doar să-l vadă și să vorbească cu el. A decis să-i trimită o scrisoare pe adresa veche. Poate că locuia tot acolo sau poate cineva din familie i-ar fi dat-o. Victoria era hotărâtă. Imediat a scris scrisoarea și l-a invitat la o cafenea de lângă casa ei. Fără să stea pe gânduri, a pus-o la cutia poștală. A doua zi, se certa singură: – De ce am fost așa impulsivă? Victor, venind acasă, a verificat cutia poștală. O scrisoare? Ce rar așa ceva în ziua de azi. A văzut numele pe plic și nu-i venea să creadă. Citind-o, timpul a dat înapoi. La ora stabilită a intrat în cafenea. Era emoționat. În sală era pustiu, doar o femeie stătea la masă. – Vica, a șoptit Victor. – Da? s-a întors ea, ridicând spre el privirea. Ochii aceia nu-i uitase niciodată. Era “ea”, Vica lui. Au vorbit, au plâns, au râs. Au ieșit din cafenea ținându-se de mână, cu promisiunea de a nu se mai despărți niciodată. P.S. Au trecut aproape 5 ani de la întâlnirea lor. Victoria și Victor trăiesc fericiți, suflet lângă suflet, prețuind fiecare zi. Dragostea adevărată nu se pierde niciodată. În asta sunt sigur acum!