Pe la ora patru dimineața, un câine a început să latre undeva în spatele blocurilor dintr-un cartier vechi din Chișinău. Pe la cinci, lătratul devenise apăsător, parcă se lovea de pereții blocurilor cenușii și de asfaltul ud. Oamenii, treziți prea devreme, bombăneau somnoroși, pregătindu-se să iasă la lucru. Pe la cincizeci și jumătate, unii locatari ieșeau deja grăbiți spre troleibuz.
Primii care au coborât au fost un bărbat și o femeie păreau soț și soție, oameni gospodari, obișnuiți cu astfel de dimineți. Au hotărât să vadă ce se întâmplă, deoarece câinele nu mai tăcea și îi intrigase. S-au strecurat printre garaje și au zărit animalul: lătra cu disperare, privind spre ferestrele blocurilor. În spatele lui, pe jos, zăcea un bărbat. Cei doi au alergat, înțelegând că patrupedul încerca să cheme ajutor.
Cu cât se apropiatu mai mult, cu atât lătratul devenea mai apăsat și mai vijelios. Era un ciobănesc german, impunător, greu de abordat. Femeia i-a spus soțului, cu voce joasă: Sună la ambulanță, Gheorghe!
Ambulanța a venit rapid. Când au coborât paramedicii, femeia i-a avertizat despre câinele nervos. Dar, când s-au apropiat de răni, lătratul s-a oprit. Câinele s-a așezat lângă stăpânul său, privind cu ochii mari.
Paramedicii s-au aplecat prudent lângă bărbat, un tânăr pe la vreo 35 de ani, care pierduse mult sânge, cu abdomenul rănit. L-au îngrijit cât de repede au putut, sub privirea tăcută a câinelui.
Între timp, la o distanță sigură, o mână de vecini priveau scena de parcă și-ar fi urmărit propria umbră ciudată într-un vis de duminică.
Un paramedic a adus targa. Au ridicat bărbatul cu grijă, dar nu au putut lua câinele cu ei. Acesta îi privea tăcut, dar regulile erau reguli. Ambulanța a pornit încet, cu câinele alergând pe lângă roți uneori pierzându-i, alteori aproape atingându-i.
Când au ajuns la spitalul raional, ambulanța s-a oprit. Paznicul a ridicat bariera, dar câinele s-a oprit în fața lui.
E câinele pacientului, a explicat șoferul.
Și ce să-i fac? Să-l iau înăuntru? a mormăit paznicul, apoi a strigat: Șezi! Liniște! Stai acolo!
Ciobănescul a ezitat, apoi s-a așezat fix lângă poartă, privindu-și stăpânul plecând. A trecut o oră, timp în care el s-a strâns lângă gard, fără să tulbure pe nimeni.
Paznicii au privit sceptic, apoi au ridicat din umeri.
Ce facem cu el? s-a întrebat unul.
Nimic. Lasă-l, dacă vrea să stea, lasă-l.
Și dacă stăpânul nu mai vine?
E isteț, s-o descurca el.
Oare merită să-i dăm de mâncare? Poate să-l pună cineva, cu un mic dejun din piață
Dacă-i dai mâncare, nu mai scapăm de el.
Câinele doar îi privea, tăcut.
Patruzeci de minute mai târziu, un paznic s-a întors cu vești:
Pacientul a trecut de operație, e la reanimare, e stabil. Am adus și câinelui ceva de-ale gurii.
A pus un bol cu cârnat afumat și un castron cu apă lângă un mesteacăn. Ciobănescul privea fix, fără să se miște.
Hai, mănâncă, bea apă i-a spus paznicul, încercând să-și amintească comenzi.
Animalul s-a ridicat, a privit când la paznic, când la mâncare, apoi s-a așezat la loc.
Cum vrei tu
Cu timpul, câinele s-a apropiat și a început să bea apă, fără grabă.
După o săptămână, stăpânul era într-un salon, în convalescență. Îi lipsea camaradul său, dar nu avea vești de el.
Făcuseră totul împreună de când stăpânul, Mitru, părăsise armata după răni grele. Au trecut la viața civilă tot împreună. Acum, Mitru se încredea că loialul său câine, Daria, va ști să se descurce.
În același timp, ciobăneasca se mutase sub mesteacăn, veghind poarta spitalului. Un paznic, în toane bune, îi aducea de mâncare și și-a zis să îi facă stăpânului o surpriză.
După tură, a urcat la salon.
Bună ziua. Dumneavoastră sunteți domnul Mitru Damaschin?
Sunt, ce s-a întâmplat?
Sunt paznicul spitalului. Câinele dumneavoastră, Daria, tot acolo stă, la poartă, de o săptămână o hrănim, dar nu se mută de acolo.
Mitru a zâmbit cu ochii închiși.
E a mea, da. Pe Daria am avut-o și-n armată, doar pe ea o am.
Se vede că-i deșteaptă, a râs paznicul. Vreți să-i transmit ceva?
Mitru a apucat un șervețel, l-a frecat de mâini, de față.
Luați punguța asta. Dă-i-o Dariei, va pricepe ea.
Paznicul a dus pachetul câinelui. Daria l-a mirosit cu grijă, l-a tras sub mesteacăn și s-a culcat cu nasul în el.
Și-a așteptat. Când, după încă un timp, Mitru a ieșit din spital, trei pași i-au fost de ajuns să o strige pe nume. Bucuria a fost atât de nemărginită, încât până și plopii păreau că flutură de fericire, iar asfaltul vibra de pașii lor. Înduraseră multe, dar știau: răbdarea are gustul regăsirii.
Și Daria a așteptat.
Câinele Începe să Latre în Miez de Noapte, iar Lătratul se Intensifică Dis-de-dimineață: Povestea unei Dimineți Agitate într-un Cartier Moldovenesc, Salvarea unui Om și Devotamentul Unui Ciobănesc German
