Mai bine să nu te pui cu o femeie
Soacra a țipat în receptor:
Dacă nu te descurci cu bărbatul tău, atunci mai bine depune actele de divorț!
În sfârșit, visul meu se va împlini. O să scăpam de tine
Veronica abia s-a abținut să nu izbucnească în plâns:
Ecaterina Ivanovna, dar ce fel de om sunteți dvs.?
Ni se destramă familia, încerc să-mi salvez soțul, să-l scot din nămolul acesta
Iar dvs., în loc să ajutați, îmi sugerați să divorțez?!
Veronica nu vorbea cu soacra ei deja de șapte ani. Și nu simțea niciun regret fără mama lui Petru era mult mai liniștit în casă.
Doar că, pentru Ecaterina Ivanovna, lucrurile nu stăteau la fel.
Ea continua, cu o insistență obositoare, să-și sâcâie nora cu telefoane și mesaje.
Și astăzi sunase de patru ori într-o singură oră.
Soțul, normal, observase și el.
Cred că-i despre vie, a mormăit Petru. Începe sezonul.
Iarăși cu lotul acela de treizeci de ari! Nu are cine să o ajute, probabil…
E lotul tău, nu al meu, îl corectă Veronica. Sau al ei. Dar sigur nu-i al meu.
De aia nici nu mă simt datoare să ajut acolo. S-a înțeles?
Petru nu a zis nimic.
Pe de-o parte, avea dreptate. Pe de alta…
Maică-sa, Ecaterina Ivanovna, era femeie cu foc, gălăgioasă, iar curtea ei semăna mai degrabă cu o moșie boierească de altădată.
Și o stăpânea la fel, cu mână de fier.
La ea nu exista te rog. Numai ordine: adu, du-te, sădește, adună.
Niciun dacă ai timp sau dacă poți.
Copiii și nepoții erau pentru ea doar forță de muncă pe gratis.
Veronica își amintea ziua când totul s-a rupt definitiv.
Era cam acum șapte ani. Toamnă. Ea și Petru, naivi pe atunci, au cărat o tonă de cartofi, parcă.
Nu-și mai simțeau oasele, iar cizmele de cauciuc îi erau Veronicăi cu trei numere mai mari.
La sfârșit, Petru a coborât în beci la mama lui.
Mamă, ne ducem acasă deja. Ne dai și nouă un sac de cartofi?
Iarna-i lungă, copiii vor piure. Facem și noi economie.
Ecaterina Ivanovna s-a uitat pieziș la el. Toată viața vânduse legume în piață și fiecare cartof pentru ea era bani.
Eh, băiatul mamei, a oftat ea. Deja am clienți pe cartofii ăștia. Demult am bătut palma cu vânzătorii din piață.
Pe toți?! s-a încurcat Petru. Mamă, chiar nu găsești un sac și pentru noi? Că doar noi i-am sădit și scos.
Ți-am propus eu acum trei ani câteva plase, ați refuzat.
Deci nu vă trebuie, a întors ea vorba. Eu, cu pensia asta mică, știi bine cât număr fiecare bănuț.
Dacă vrei cartofi, cumperi de la mine.
Ție îți dau cu reducere, ca de-al casei. Dar pe gratis niciodată!
Petru a tăcut doar. A luat-o pe Veronica de mână și au plecat la mașină.
Pe drum i-a zis:
De azi, nu mai luăm nimic de la ea, a spus atunci hotărât. Și nu mai sădesc nici eu nimic în halul ăsta.
De atunci, treizeci de ari s-au transformat într-un colț de grădină pentru suflet.
Așa a rămas soacra fără robii gratis.
Cartofii și-i cumpărau la supermarket. Din principiu. Să nu ceară ce era și-al lor, de drept.
Dacă cu gardina au rezolvat, cu răutatea Ecaterinei Ivanovna n-au putut face nimic.
Faptul că Veronica o ignora, ea nu voia să-l înțeleagă.
Telefonul s-a pornit din nou. Veronica a lăsat cuțitul și s-a uitat la soț.
Te duci tu?
Trebuie, Vero. S-a lăsat gardul la vie.
Copiii nu-i dau, a tăiat ea scurt.
Oricum nu merg ei acolo.
Nepoții o cam fugăreau pe bunică. Pentru ei nu era acea babă cu plăcinte, ci o femeie răstită, nemulțumită, ce le trăgea bobârnace fără motiv.
Nu le plăcea nici cum o jignea pe Veronica.
Mama voastră nu mă respectă, vă pune pe voi împotriva mea, tuna bunica iubitoare. Parcă regină s-a născut! La vie nu vrea să muncească.
Să-i transmiteți mamei voastre că-i nerecunoscătoare!
Copiii veneau de la ea supărați și nervoși, și Veronica a stopat asta.
Bine, Petru a bătut încet masa cu palma. Mă duc repede, Vero. O să rezolv.
A plecat, iar Veronica după ce a terminat prânzul s-a așezat puțin să-și tragă sufletul.
Și din senin și-a amintit ziua ce i-a schimbat felul în care o vedea pe soacră dintr-o femeie dificilă într-un adevărat dușman.
***
Acum trei ani, Petru a început să alunece. Totul părea inofensiv câteva ceasuri la calculator după lucru, să se relaxeze.
Tancuri, strategii, tot felul de jocuri.
Veronica nu a băgat de seamă la început e modul lui de a se destinde.
Dar acele două-trei ore s-au întins, curând, până dimineața.
Venea acasă, mânca în grabă și se chinuia în fața calculatorului.
Privire pierdută, răspundea aiurea, nu vedea nici copiii, nici pe Veronica.
În weekend stătea câte 40 de ore lipit de monitor.
Veronica era disperată.
Ce să facă? Cum să-l salveze? A vorbit cu el de nenumărate ori, degeaba.
Petru, trebuie să discutăm, încerca Veronica. Privește-mă!
Lasă-mă, sunt ocupat. Am bătălie cu clanul.
Ți se destramă familia, despre ce clan vorbești?!
Văzând că vorbele nu ajută, a trecut la fapte: ascundea încărcătoarele, a dus laptopul la ai ei, ba chiar a vândut calculatorul pe nimic.
Dar n-a rezolvat mare lucru Petru a bălăcărit-o și și-a cumpărat altul pe loc.
Era dependență, adevărată și cumplită.
Bărbatul pe care-l iubea se pierdea cu totul și nici serviciul nu mai era sigur.
Disperată, Veronica a îndrăznit să-i sune mama.
Se gândea: e mamă, oricât de rea, la sânge nu stă.
O va ajuta, îl va aduce pe drumul drept…
A format numărul printre suspine.
Ecaterina Ivanovna, necaz mare. Petru nu mai e cu noi, cu gândul. Jocurile astea…
Nu-și vede familia, nu-l mai recunosc.
Vă rog, vorbiți cu el, ca mamă, ca om.
Eu nu mai pot, ne destrămăm!
S-a lăsat liniște la capătul firului. Veronica aștepta sprijin, promisiuni că se implică.
Vocea Ecaterinei Ivanovna a sunat tăios, chiar cu satisfacție:
Nu poți trăi cu el? Atunci divorțează.
Poftim?! a rămas mută Veronica.
Ce ai auzit. Nu-l mai chinui. Lasă-l să-și strângă hainele și să vină la mine.
Îi găsesc eu repede de treabă. Am vie, curge acoperișul, muncește.
La mine îi mult mai de folos ca la tine. Îl scap eu de crizele tale!
Veronica a înghețat cu telefonul în mână. Răspunsul soacrei a trădat totul: gelozie, dorința de a-și recupera proprietatea.
Și-a amintit de jubileul soacrei, cu câțiva ani înainte.
O masă întinsă, musafiri, și părinții Veronicăi printre ei.
Ecaterina Ivanovna, cu obrajii rumeni după câteva pahare de vișinată, a început să se destăinuie.
A măsurat masa cu privirea și a zis tare, privind la părinții Veronicăi:
Eu tot aștept să se întoarcă acasă. Casa-i mare, loc are destul.
Femeile vin și pleacă, dar o mamă-i doar una!
Veți vedea, tot la mine ajunge.
Ai Veronicăi au rămas fără glas.
Veronica doar a gândit: Ce-i pe sufletul treazului, e pe limbă la bețiv.
***
Ajutorul nu a venit de unde spera ea.
Fostul cumnat al Veronicăi, Paul, a căzut și el în patima băuturii, a pierdut serviciul bun, apartamentul, și cel mai important familia.
Soția, sora Veronicăi, a plecat cu tot cu copii și nu s-a mai uitat înapoi.
Paul a atins fundul prăpastiei, și abia atunci a găsit puterea să se ridice.
S-a apucat de viață, mut, dar drept.
A încercat să-și recupereze familia, dar sora nu l-a iertat.
Cană spartă nu se lipește, i-a spus ea.
Paul a rămas cu vina, dar la băutură nu s-a mai uitat.
Veronica i-a găsit numărul și l-a sunat.
Paul, salut. Sunt Veronica. Am nevoie de ajutor.
Paul a venit într-un ceas. A intrat în bucătărie, unde Petru mesteca absent un sandviș, uitându-se în telefon.
Noroc, maestre al jocurilor, a spus Paul, așezându-se în față.
Petru a tresărit.
Ce cauți aici?
Am venit să văd pe cineva care-și dă viața pe apa sâmbetei.
Eu beam, tu stai la război virtual. Până la urmă, tot dependență e.
Vorba s-a întins.
Veronica stătea în camera de lângă și asculta.
La început, Petru s-a împotrivit, a țipat, că el muncește, că are și el drept.
Paul niciodată nu a ridicat vocea vorbea calm.
Crezi că deții controlul? se auzea vocea lui Paul. Și eu așa credeam.
Numai un pahar ca să mă relaxez, ziceam. Și, când m-am trezit, apartament gol, liniște de-ți țiuiau urechile.
Linștea aia nu o astupi cu nimic.
Veronica te va părăsi, Petru. E răbdătoare, dar nu de fier.
Ia copiii și pleacă. Și tu rămâi cu laptopul pe arătura mamei tale.
Asta vrei?
Petru bombănea ceva, dar tot mai încet.
Eu totul aș da să pot reîntoarce ziua când nevasta își făcea valiza, a continuat Paul. Să opresc totul, să cer iertare.
Dar era deja târziu! Dar tu încă mai ai o șansă…
Când Paul a plecat, Petru a stat mult pe gânduri, în bucătărie, pe întuneric.
Pe urmă a intrat în dormitor. Veronica nu dormea, cu spatele la el.
S-a culcat lângă ea și a cuprins-o.
Iartă-mă, a șoptit. Am șters tot.
Veronica, tu și copiii sunteți tot ce am…
S-a ținut de cuvânt laptopul a rămas doar pentru lucru.
Primele săptămâni au fost grele, era nervos, neliniștit, dar Veronica a fost lângă el, l-a ocupat cu treburi, plimbări, vorbe bune.
Și-au răzbit.
***
Petru a venit acasă seara târziu.
Ei, cum a fost? a întrebat Veronica, punând masa. Ce-ai mai făcut?
Am reparat gardul, am bătut niște scânduri la prispă. S-a strâmbat ușa de la șopron, am rezolvat-o și pe aia.
Maică-ta?
Tot la fel. M-a întrebat de ce nu am adus nepoții.
Și ce ai zis?
Am zis că au activități. N-am avut chef să-i spun adevărul.
Păcat.
Vero, ea este bătrână, bolnavă…
E putredă la suflet, Petru, nu bătrână, l-a întrerupt Veronica. Știi bine ce le spune copiilor despre mine și noi.
Că mama e rea, că nu-i iubește, că nu-l respect pe tatăl lor.
De ce să le otrăvească mintea?
Vero, e bunica lor! a zis Petru, iritat. Are dreptul să-i vadă!
I-am promis că data viitoare îi aduc copiii.
Nu-i dau, a răspuns Veronica fără să se tulbure. Dacă vrei, te duci singur. Dar copiii nu-i atingi! Nu-mi pune condiții.
Petru știa că nu glumește.
Dacă a spus că divorțează, divorțează.
Să-și ia gândul, că de copiii lor nu se va atinge. Mai bine să nu te pui cu o femeie hotărâtă.
