Am citit destule povești ale femeilor care au fost infidele și, deși încerc să nu judec pe nimeni, există un aspect pe care, sincer, nu pot să-l înțeleg cu adevărat. Nu pentru că aș fi eu mai bună decât altcineva, ci fiindcă, pentru mine, infidelitatea nu a reprezentat niciodată o tentație reală.
Am 34 de ani, sunt căsătorită și duc o viață absolut obișnuită. Merg la sală de cinci ori pe săptămână, am grijă la alimentație și îmi place să mă îngrijesc. Port părul lung și drept, îmi place să arăt bine și sunt conștientă că sunt o femeie atrăgătoare. Lumea îmi spune asta, iar eu o văd după privirile celor din jur.
De exemplu, la sală nu e ceva ieșit din comun ca vreun bărbat să încerce să mă abordeze. Unii mă întreabă despre exerciții, alții fac comentarii mascate în complimente, iar câteodată sunt unii și mai direcți. La fel se întâmplă și atunci când ies cu prietenele la o cafea sau la un pahar de vinse găsesc mereu bărbați care să se apropie, să insiste, să mă întrebe dacă sunt singură. Nu am făcut niciodată pe mirata, recunosc că observ aceste lucruri. Dar nu am trecut niciodată acea limită. Nu de frica consecințelor, ci pentru că pur și simplu nu vreau.
Soțul meu, Dragoș, e medic cardiolog și muncește foarte mult. Sunt zile în care pleacă de acasă cu noaptea-n cap și se întoarce doar când noi, eu și fiica noastră, deja cinăm sau chiar mai târziu. Aproape toată ziua îmi petrec timpul singură. Mă ocup de Casiana, de casă, de rutina mea. Adevărul este că aș putea avea spațiile necesare să fac orice mi-aș dori, fără ca cineva să bănuiască vreodată ceva. Și totuși, niciodată nu m-am gândit să folosesc acest timp pentru a-i fi infidelă.
Când sunt singură, îmi țin mintea ocupată. Fac sport, citesc, aranjez prin casă, urmăresc seriale, gătesc sau ies la plimbare. Nu stau să caut lipsuri sau validare exterioară. Nu spun că mariajul nostru e perfectnu e. Ne mai și contrăm, avem păreri diferite, suntem epuizați uneori. Dar există un lucru de bază care nu lipsește: sinceritatea mea.
Nici nu-mi bântuie capul gânduri de gelozie față de soțul meu. Am încredere deplină în Dragoș. Îl cunosc, știu ce fel de om e, îi cunosc programul și felul de a gândi. Nu-mi petrec timpul verificând telefonul lui sau imaginându-mi scenarii. Liniștea asta contează mult. Când nu cauți moduri să evadezi, nu ai nevoie să lași mereu uși deschise.
De aceea, când dau peste relatări despre infidelitatenu din poziție de judecător, ci cu miraremă gândesc că nu totul ține de tentație, de frumusețe, de timp liber sau de atenția celorlalți. În cazul meu, pur și simplu nu a fost niciodată o opțiune. Nu pentru că nu aș putea, ci pentru că nu vreau să fiu acel om. Și, datorită acestui lucru, trăiesc cu inima împăcată.
Voi ce părere aveți despre subiectul acesta?







