Se zice că, odată cu bătrânețea, devii invizibil…
Că nu mai contezi. Că încurci.
O spun cu o răceală care doare
de parcă a nu mai fi văzut ar fi trecut în contractul vieții.
De parcă ar trebui să mă obișnuiesc cu colțul…
să devin un obiect printre alte lucruri în cameră
tăcută, nemișcată, pusă la margine.
Dar eu nu m-am născut să stau în colțuri.
Nu o să cer acordul nimănui ca să exist.
Nu o să-mi fac vocea mai mică doar ca să nu deranjez.
Nu am venit pe lume ca să ajung umbra mea,
nici să mă micșorez ca să se simtă alții confortabil.
Nu, domnilor.
La vârsta asta, când mulți așteaptă să mă sting…
eu aleg să ard și mai tare.
Nu-mi cer scuze pentru ridurile mele.
Sunt mândru de ele.
Fiecare e semnătura vieții
că am iubit, că am râs, că am plâns, că am rezistat.
Refuz să nu mai fiu bărbat doar pentru că nu îmi stă bine la costum,
sau că oasele nu mă mai ascultă mereu.
Rămân dorință.
Rămân creativitate.
Rămân libertate.
Și dacă deranjează…
cu atât mai bine.
Nu mă rușinez de părul meu alb.
Mi-ar fi rușine dacă nu aș fi trăit destul cât să îl am.
Nu mă sting.
Nu mă dau bătut.
Și nu cobor de pe scenă.
Încă visez.
Încă râd cu poftă.
Încă dansez cum pot.
Încă strig spre cer că mai am multe de spus.
Nu sunt o amintire.
Sunt o prezență.
Sunt foc mocnit.
Sunt suflet viu.
Un bărbat cu urme
care nu mai are nevoie de cârje sufletești.
Un bărbat care nu așteaptă părerea altora ca să vadă cât e de puternic.
De-asta, nu-mi spuneți săracul.
Nu mă ocoliți fiindcă sunt bătrân.
Spuneți-mi curajos.
Spuneți-mi putere.
Spuneți-mi pe numele meu
cu glas tare și cupa ridicată.
Spuneți-mi Ion.
Și să se audă bine:
încă sunt aici…
drept, cu inima arzând.
Azi am învățat că flacăra nu se stinge cât timp sufletul e viu și nu am nevoie de aprobarea nimănui ca să rămân om întreg.







