În noaptea de Crăciun am aranjat masa pentru doi, deși știam că voi sta singură. Am scos din vitrină cele două pahare de cristal. Le-am așezat cu grijă pe masă și am făcut un pas înapoi. Două tacâmuri. Două farfurii. Două șervețele, apretate ca-n vremurile bune. De parcă, dintr-o clipă în alta, el ar fi putut intra să-mi spună că e timpul să ne așezăm. Că afară e frig. Că sărbătoarea nu așteaptă. Dar el nu avea să intre. De un an nu mai e cu mine. Telefonul rămânea tăcut. Fata mea nu avea să vină. Nepoții nu aveau să mă sune. Am mângâiat fața de masă albă, brodată cu flori – am cusut-o când eram tânără. El o iubea. Îmi spunea că-i amintește de ochii mei, de demult. Pentru o clipă, am zâmbit – pentru prima dată în ziua aceea. Am gătit felurile lui preferate. Nu pentru că aș fi așteptat pe cineva. Ci pentru că întreaga viață așa am trăit. Pentru că inima mea încă nu acceptă că locul de peste masă va rămâne gol. M-am așezat și am privit către masă. Era frumoasă. Ca întotdeauna, de Crăciun. Mi-am amintit ultima noastră sărbătoare împreună. Era slăbit, dar a stat cu mine, a zâmbit și m-a rugat să nu mă închid în mine atunci când nu va mai fi. Să trăiesc. Să nu renunț. Atunci am promis. Ceasul ticăia. Pe-afară luminile străluceau, oamenii râdeau, copiii alergau prin zăpadă. Peste tot era sărbătoare. Numai nu și-n camera asta tăcută. Târziu, telefonul a sunat în sfârșit. O conversație scurtă. O voce de sărbătoare. În grabă. Fără întrebări. Fără timp. Apoi din nou – liniște. Am luat paharul din fața mea, l-am ridicat ușor și am șoptit o mulțumire – pentru anii trăiți, pentru dragoste, pentru faptul că am fost a cuiva. Apoi am început să strâng masa. Încet. Cu răbdare. Cum strângi ceva ce știi că nu se va mai repeta. M-am așezat lângă fereastră, în întuneric. Afară, Crăciunul continua. Înăuntru, rămânea doar amintirea. Masa pentru doi era pregătită. Dar unul dintre locuri a rămas gol. Vi s-a întâmplat să pregătiți un loc pentru cineva care nu mai este – nu pentru că îl așteptați, ci pentru că inima încă nu vrea să-l lase din ea?

În seara de Crăciun am aranjat masa pentru doi, chiar dacă știam bine că voi sta singură. Am scos din vitrină două pahare de cristal, le-am așezat cu grijă pe fața de masă și m-am dat un pas înapoi. Două tacâmuri. Două farfurii. Două șervețele apretate, cu miros de apretă prospăt.

Parcă în orice clipă ar fi putut să deschidă ușa ca să-mi spună că este timpul să ne așezăm, că afară e frig de îngheață pietrele, că nu poți să lași Crăciunul să aștepte. Dar el nu avea să intre. Nu mai era demult.

A trecut un an de când a plecat. Telefonul a tăcut. Fata mea nu avea să apară. Nici nepoții n-au mai sunat.

Am mângâiat cu palma fața de masă brodată cu flori, pe care am cusut-o eu fiind tânără. Îi plăcea mult, spunea că-i aduce aminte de ochii mei de pe vremuri. Pentru o clipă, am zâmbit primul zâmbet pe ziua de azi.

Am gătit felurile lui preferate, nu pentru că ar mai veni cineva, ci pentru că așa mi-am petrecut o viață întreagă. Inima mea încă nu poate să accepte că locul de peste față va rămâne gol.

M-am așezat la masă și am privit decorul frumosă, cum era mereu de sărbători. În minte mi-a răsărit ultima noastră seară de Crăciun împreună. Slăbit, dar încă zâmbitor, m-a rugat atunci să nu mă închid în mine după ce n-o să mai fie. Să trăiesc. Să nu mă pierd.

Atunci i-am promis.

Ceasul bătea, afară beculețele sclipeau, glasuri vesele zguduiau străduța, copiii alergau pe omăt. Undeva era sărbătoare. Dar nu și în camera mea tăcută.

Târziu, spre miezul nopții, a sunat telefonul. O convorbire scurtă, un glas de sărbătoare, spus în grabă. Fără întrebări, fără timp de stat.

Apoi, din nou liniștea.

Am luat paharul de pe locul celălalt, l-am ridicat și-am șoptit mulțumire pentru ani, pentru dragoste, pentru că am avut cui să dăruiesc tot sufletul meu. După, am început să strâng masa, încet și cu răbdare, cum doar atunci când știi că un moment nu se va mai repeta o mai faci.

M-am așezat la geam, în întuneric. Afară Crăciunul curgea mai departe. În casă a rămas doar amintirea.

Am pus masa pentru doi. Dar un loc a rămas gol.

Vi s-a întâmplat vreodată să pregătiți loc pentru cineva care nu mai vine nu fiindcă-l așteptați cu adevărat, ci pentru că inima nu știe cum să-l lase să plece?

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

5 × 5 =

În noaptea de Crăciun am aranjat masa pentru doi, deși știam că voi sta singură. Am scos din vitrină cele două pahare de cristal. Le-am așezat cu grijă pe masă și am făcut un pas înapoi. Două tacâmuri. Două farfurii. Două șervețele, apretate ca-n vremurile bune. De parcă, dintr-o clipă în alta, el ar fi putut intra să-mi spună că e timpul să ne așezăm. Că afară e frig. Că sărbătoarea nu așteaptă. Dar el nu avea să intre. De un an nu mai e cu mine. Telefonul rămânea tăcut. Fata mea nu avea să vină. Nepoții nu aveau să mă sune. Am mângâiat fața de masă albă, brodată cu flori – am cusut-o când eram tânără. El o iubea. Îmi spunea că-i amintește de ochii mei, de demult. Pentru o clipă, am zâmbit – pentru prima dată în ziua aceea. Am gătit felurile lui preferate. Nu pentru că aș fi așteptat pe cineva. Ci pentru că întreaga viață așa am trăit. Pentru că inima mea încă nu acceptă că locul de peste masă va rămâne gol. M-am așezat și am privit către masă. Era frumoasă. Ca întotdeauna, de Crăciun. Mi-am amintit ultima noastră sărbătoare împreună. Era slăbit, dar a stat cu mine, a zâmbit și m-a rugat să nu mă închid în mine atunci când nu va mai fi. Să trăiesc. Să nu renunț. Atunci am promis. Ceasul ticăia. Pe-afară luminile străluceau, oamenii râdeau, copiii alergau prin zăpadă. Peste tot era sărbătoare. Numai nu și-n camera asta tăcută. Târziu, telefonul a sunat în sfârșit. O conversație scurtă. O voce de sărbătoare. În grabă. Fără întrebări. Fără timp. Apoi din nou – liniște. Am luat paharul din fața mea, l-am ridicat ușor și am șoptit o mulțumire – pentru anii trăiți, pentru dragoste, pentru faptul că am fost a cuiva. Apoi am început să strâng masa. Încet. Cu răbdare. Cum strângi ceva ce știi că nu se va mai repeta. M-am așezat lângă fereastră, în întuneric. Afară, Crăciunul continua. Înăuntru, rămânea doar amintirea. Masa pentru doi era pregătită. Dar unul dintre locuri a rămas gol. Vi s-a întâmplat să pregătiți un loc pentru cineva care nu mai este – nu pentru că îl așteptați, ci pentru că inima încă nu vrea să-l lase din ea?
– Nu, mamă, să nu vii acum, chiar nu e momentul. Gândește-te bine. Drumul e lung, toată noaptea în tren, iar tu nu mai ești tânără. La ce-ți trebuie bătaia asta de cap? Și e primăvară, sigur ai multă treabă la grădină, – îmi spune fiul meu. – Dar dragul mamei, cum de ce? N-am mai fost de mult împreună. Și tare aș vrea să o cunosc mai bine pe soția ta, să ne vedem cu toții ca o familie, – îi spun din suflet. – Atunci hai să facem altfel, mai așteaptă până la sfârșitul lunii și venim noi toți la tine, că de Paște oricum avem mai multe zile libere, – încearcă să mă liniștească fiul. Adevărul e că eram hotărâtă să merg, dar am avut încredere în el, am fost de acord să nu mai plec nicăieri și să aștept acasă. Dar n-a venit nimeni la mine. De câteva ori am sunat la fiu, dar tot respingea apelul. Apoi a sunat el, mi-a spus că e foarte ocupat și să nu îl aștept degeaba. Am fost tare supărată. Mă pregătisem pentru vizita lor, adunasem de toate, că fiul meu, Alex, se însurase de vreo jumătate de an și nici acum nu-mi cunoscusem nora. Pe Alex l-am născut, cum s-ar zice, numai pentru mine. Aveam deja 30 de ani, nu m-am măritat niciodată. Mi-am dorit măcar un copil. Poate că n-a fost tocmai „creștinește”, dar n-am regretat niciodată decizia asta, deși mi-a fost greu, bani puțini, abia ne descurcam. Am muncit pe unde am putut, doar să aibă băiatul tot ce-i trebuie. A crescut și a plecat la studii în București. Ca să-l ajut la început, m-am dus și eu la muncă-n străinătate, în Polonia, să-i pot trimite bani de facultate și trai. Mă bucuram și mă mândream cu el că pot să-i fiu de ajutor. Alex, din anul trei, deja se întreținea singur. După facultate s-a angajat, n-a mai avut nevoie de bani de la mine. Acasă venea rar, o dată pe an. Eu la București n-am fost niciodată, să-mi fie rușine să spun. Am crezut că atunci când s-o însura va veni momentul să merg în orașul lui. Am pus bani deoparte pentru ocazia aia, am strâns 60 de mii de lei. Acum jumătate de an, fiul m-a anunțat la telefon, cu mare bucurie, că se însoară. – Mamă, dar să nu vii acum, că doar trecem pe la starea civilă, nunta o facem altădată, – m-a avertizat el. Mi-a părut rău, dar m-am supus. Ne-am făcut cunoștință prin apel video. Fata, frumoasă, părea de treabă. Și avea bani. Tata-soacrei, mare businessman la București. M-am bucurat pentru fiul meu, să-i fie bine. A trecut timpul, dar nici la mine nu venea, nici pe mine nu mă chema acolo. Atât de tare mi-am dorit să-mi cunosc nora și să-mi văd copilul, că într-o zi mi-am făcut bagajul, am luat bilet de tren, mi-am pus de toate de-ale gurii, inclusiv pâine și dulcețuri făcute de mine, și am plecat. L-am sunat doar când eram în tren. – Eh, mamă, dar ce ți-a venit? Eu sunt la serviciu, nu pot să te iau din gară. Uite adresa, cheamă taxi, – mi-a spus Alex, fără prea multă căldură. Am ajuns dimineața în București, am chemat taxi, am rămas șocată de preț, dar orașul era frumos de dimineață și m-am bucurat măcar de peisaj. Mi-a deschis nora, niciun zâmbet, niciun gest să mă întâmpine, m-a invitat scurt în bucătărie. Alex plecase la muncă. Am început să scot din sacoșe cartofi, ouă, mere uscate, murături, dulceață. Nora tăcea și se uita. La final mi-a zis că n-ar fi trebuit să mă chinui, că ei nu mănâncă așa ceva, oricum ea nu gătește. – Dar voi ce mâncați? – o întreb mirată. – Avem mâncare livrată zilnic. Oricum, nu suport miros de mâncare în casă, – zice Ilona. N-apuc să mă dezmeticesc bine, că intră copilul, un băiețel de vreo 3 ani. – Să facem cunoștință, e copilul meu. Daniil, – zice nora. – Danilă? – întreb eu. – Nu, Daniil. Nu-mi place să-mi fie stâlcit numele copilului. – Bine, Ilonă dragă, cum vrei tu. – Îți spun, nu-mi place nici Ilonka, ci Ilona. În oraș nimeni nu strâmbă numele, dar de unde să știți voi… Mă apuca plânsul. Dar nu pentru că fiul meu a luat o femeie cu copil, ci pentru că nu mi-a spus nimic. Mai urmează și alte surprize: pe perete era un portret mare de nuntă. – Uite ce frumos portret aveți, măcar poze să fiți făcut dacă n-ați făcut nuntă. – Cum adică n-am avut nuntă? Am făcut, cu 200 de invitați. Doar pe dumneata nu te-a chemat Alex, a zis că ești bolnavă. Poate că așa a fost mai bine, – mi-a răspuns rece nora, măsurându-mă din cap până-n picioare. – Stați la un ceai? M-a servit cu o ceașcă de ceai și trei feliuțe de brânză scumpă. Ea considera că asta e micul dejun. Eu nu-s obișnuită așa, dimineața îmi trebuie o masă pe săturate, mai ales după drum. Am vrut să prăjesc niște ouă, aveam pâine de casă. Nora nu m-a lăsat nici să mă apropii de aragaz: nu suportă mirosul. Pâinea de casă nici n-a vrut să o guste, zice că ei cu Alex sunt pe stil de viață sănătos. Nici eu nu mai aveam chef de mâncare, mă durea inima tare. Atâția ani am visat la nunta fiului, am pus bani deoparte, și până la urmă n-am ajuns nici măcar invitată. Beam ceaiul și tăceam amândouă. Copilul s-a lipit de mine cu drag. Am vrut să-l iau în brațe, dar Ilona m-a respins imediat să nu pun mâna că nu se știe „cu ce bacteria vin eu”, că e băiatul mic. N-aveam nimic pregătit pentru el, doar am scos un borcan de dulceață de zmeură, să-l bucur cu ceva bun. Ilona mi l-a smuls din mână: „Câte să-ți mai spun? Noi suntem pe regim sănătos, fără zahăr!” M-a brăzdat un plâns, mi s-au spart toate lacrimile pe loc. Nici ceaiul nu l-am terminat. M-am încălțat și am plecat. Nora n-a zis nimic, nici unde mă duc, nici nu-i păsa. M-am așezat pe o bancă lângă bloc și am plâns cum n-am mai plâns niciodată. După o vreme, am văzut-o pe nora ieșind cu băiatul la plimbare, cu toate borcanele, murăturile și pâinea de casă aruncate la gunoi. Când au plecat, mi-am adunat din tomberon tot ce-am putut salva, le-am pus în geantă și am plecat la gară, noroc că am găsit bilet de întors pentru seara aceea. Lângă gară mi-am cumpărat borș fierbinte, carne și cartofi prăjiți, cu salată. Mi-era foame. Am dat un ban bun pe mâncare, dar meritam și eu o bucurie. Bagajele mi le-am lăsat la garderobă, am avut câteva ore la dispoziție să văd Bucureștiul. Mi-a plăcut orașul, parcă am mai uitat de necaz. Pe tren n-am închis un ochi. Am plâns tot drumul. Cel mai cumplit era că fiul meu nu m-a sunat nici măcar să mă întrebe dacă trăiesc. Mai degrabă cred că vara ar ninge, decât să mă așteptam că băiatul meu, singurul, alesul vieții mele, mă va primi așa. M-am simțit cea mai inutilă din lume. Acum mă întreb ce să fac cu banii strânși, cei 60 de mii: să-i dau sau să nu-i dau, să știe că mama l-a iubit mereu, sau să-i țin pentru mine, că poate nici nu merită?