Jurnal, 14 mai
Mă numesc Doru și sunt căsătorit cu Ilinca, o femeie minunată din Iași. Familia mea este mare și gălăgioasă, tipic moldovenească trei frați, două surori, plus nepoți și soți. Deși fiecare are casa lui de ani buni, toți ajung mereu la noi, fără excepție. Nu vin pentru un simplu ceai ci pentru adevărate ospățuri, cu zeci de motive: onomastică, zi de naștere, sărbători sau cine știe ce aniversare lăsată de Dumnezeu. De fiecare dată, e la noi acasă. Pentru că, zic ei, voi aveți spațiu, grădină, e comod, parcăm fără probleme. După un deceniu de muncă, am cumpărat o casă mare la marginea Iașului visul nostru. Iar de când avem foișor, grătar, petic de gazon și loc de joacă, rudele aproape au proclamat casa noastră drept sucursală de familie.
La început, nu-mi displăcea. Eu am crescut într-un apartament cu patru frați, iar Ilinca singură la părinți era încântată de atmosfera veselă. Puneam masa, coceam friptura, râdeam toți la un pahar de vin de Cotnari. Dar apoi a început să ne apese. Puteți închipui câtă muncă presupune să gătești pentru șaptesprezece oameni, iar nimeni să nu întrebe vreodată dacă trebuie ajutor? Femeile se așezau direct sub nuc, la un pahar de vin alb, bărbații aprindeau grătarul și povesteau fotbal. Iar Ilinca de când răsărea soarele intra la bucătărie. Tăia, spăla, pregătea, învârtea cratițele. Servea porțiile, strângea vesela murdară. Doar eu mai treceam timid prin bucătărie, cu un zâmbet vinovat: Vrei să te ajut? Ea clătina din cap, încercând să-și ascundă supărarea: Lasă, mă descurc
Ce mă durea cel mai tare? Faptul că la fiecare petrecere, Ilinca rămânea nevăzută: ciufulită, cu șorțul pe ea și fără urmă de machiaj. Oaspeții veneau aranjați ca la teatru, de parcă veneau la salon, nu la curte. Și ea și-ar fi dorit să-și pună rochia preferată, să-și onduleze părul și să savureze liniștită un pahar de vin, dar timpul nu-i ajungea niciodată. Era transformată, fără voia ei, în bucătăreasă și slujnică.
După astfel de seri, spălam eu vasele, iar Ilinca stătea cu picioarele întinse pe canapea. Amândoi epuizați. Unica mea zi liberă pe săptămână era irosită între gălăgia nepoților și vocile răsunătoare ale surorilor. Eu visam cândva la o seară liniștită, comandam pizza, un film bun pe PRO TV dar nu voiam ceartă cu familia. Și Ilinca, la rândul ei, tăcea. Până când într-o zi, m-a sunat fratele meu:
Să organizăm ziua mea la voi, ca de obicei!
Am închis telefonul, m-am uitat la Ilinca și i-am spus:
Mâine să te trezești, să porți cea mai frumoasă rochie a ta, să-ți faci părul cât mai frumos și dacă vrei, să te machiezi. Hai să-ți luăm ceva nou chiar. Dar nicio secundă să nu calci în bucătărie, clar?
Dar cum să…
N-ai de ce. Fiecare să-și aducă ce vrea să mănânce. Tu nu ești nici bucătăreasa, nici slujnica nimănui. Și noi avem dreptul la odihnă! Am înțeles?
A dat din cap, puțin mirată, dar lăsându-se răsfățată de idee.
A doua zi, toată familia a năvălit: cozonaci în sacoșe, carne de fript la tăvi, prăjituri. Dar masa era goală. Se uitau încurcați unde sunt aperitivele, salatele, unde-i gazda? Am ieșit în curte și am spus răspicat:
De azi, avem reguli noi. Dacă vreți chef, fiecare pune umărul. Și eu, și Ilinca suntem obosiți. Nu e treaba soției mele să vă servească permanent. Ori aduceți fiecare ceva, ori căutați altă gazdă.
S-a lăsat o liniște apăsătoare. Au mâncat, dar veselia nu mai era la fel. Nici cuvintele nu mai curgeau atât de ușor. Și, minune cu următoarea ocazie, una din surori ne-a poftit pe toți la ea acasă.
Aparent, s-a putut, când au vrut. Din tot ce s-a întâmplat, am rămas cu o învățătură: uneori, granițele trebuie puse clar și cu voce tare, pentru liniștea și respectul celor dragi. Familiei nu-i scade valoarea dacă fiecare ajută și ne respectăm reciproc.






