Am condus mașina prin Moldova, cu credinciosul meu câine lângă mine. Ziua era liniștită, soarele strălucea, iar drumul părea sigur și obișnuit. Conduceam relaxat, gândurile rătăcind la planurile pentru seară și la mici preocupări cotidiene. Pe scaunul din dreapta, Sandu, ciobănescul meu, dormita leneș, deschizând ochii din când în când să privească câmpurile verzi și satele răzlete. Se uita la mine, ca și cum ar fi vrut să se asigure că totul e în regulă, apoi închidea din nou pleoapele.
Dar deodată, ceva s-a schimbat. Urechile lui s-au ridicat, iar ochii i s-au luminat cu o expresie neliniștită. S-a ridicat brusc și a început să latre într-un fel pe care nu-l mai auzisem până atuncinu un lătrat vesel sau cerșetor, ci unul ascuțit, plin de alarmă.
Am încercat să-l liniștesc, să-l mângâi pe cap și să-i spun E bine, Sandu, dar nu s-a oprit. Latra tot mai tare, cu ochii țintă la drumul din fața noastră. Atunci am simțit și eu un fior rece. Am strâns volanul și m-am uitat înainteși am văzut groaza.
La doar câteva sute de metri, podul se prăbușise. O gaură uriașă despica asfaltul, iar mai jos se zăreau mașini răsturnate și fum. Am frânat brusc, roțile scârțâind, iar mașina s-a oprit la doar câțiva metri de prăpastie. Am rămas nemișcat, cu inima bătând nebunește. Dacă nu era Sandu, am fi fost printre cei care căzuseră în gol.
Pe drum, haos: mașini de poliție, oameni strigând, sirene și fum. Din ziua aceea, am învățat o lecție: uneori, câinii simt primejdia înaintea noastră. Instinctul lor poate fi diferența dintre viață și moarte.
Am mergea cu mașina alături de câinele meu, când dintr-o dată acesta s-a uitat la drum și a început să latre insistent și alarmat: am oprit mașina îngrozit după ce am văzut la ce se uită
