Matei simți cum i se strânge gâtul când a văzut mâna Elenei ridicată brusc parcă voia să împingă sau chiar să lovească pe Mirela. Toți oaspeții au ținut respirația. Un moment în care timpul părea să se fi oprit.
Dar lovitura nu a venit. Matei i-a prins încheietura cu o strânsoare fermă, neclintită. Vocea îi era joasă, dar străbătută de tărie:
Destul, Elena.
Ea la privit cu neîncredere, apoi a izbucnit întrun râs nervos, acel râs ce ascunde mereu furia ei.
Serios? În fața tuturor? Să apăr o servitoare în locul meu? Vrei să mă umilești?
Matei i-a eliberat mâna, dar privirea ia rămas rece, ascuțită ca un cuțit.
Nu e vorba de o servitoare. E vorba de respect. Un om ce nu ştie să respecte pe alții nu are loc lângă mine.
Cuvintele ia căzut ca pietre în tăcere. Oaspeții sau agitat neliniştiţi. Unele doamne şi-au ascuns buzele cu mâinile, domnii au coborât privirile. Toţi au înţeles: era sfârşitul.
Elena a început să tremure. Roşeaţa ia alunecat pe obraji, iar ochii iau strălucit de mânie.
Vrei să spui că o aleg pe ea? Pe această nimic? a strigat ea, arătând spre Mirela cu un gest plin de dispreţ.
Mirela a făcut un pas înapoi, pregătită să se retragă, dar Matei ia făcut un semn să rămână.
Nu, Elena. Spun că îmi aleg pe mine. Nu pot trăi cu o femeie ce se bucură să umilească pe alţii. E timpul să pleci.
Un fulger a străbătut faţa Elenei.
Eşti nebun! Vei regreta amar! Eu am ridicat numele tău, am mers cu tine la toate evenimentele de gală! Şi acum mă arunci pe o servitoare?
Matei a zâmbit uşor un zâmbet fără căldură. Cu un gest simplu a arătat spre poartă. Imensul paznic al vilei din Sinaia sa apropiat şi, cu respect, dar hotărâre, ii a indicat ieşirea.
Elena sa învârtit, căutând sprijin în rândul oaspeţilor. A primit doar priviri reci, condamatoare sau rușinate. Pentru prima dată a rămas complet singură. A strâns din dinţi, firele ei de energie sau rupt pe margine, şi a dispărut în noapte, lăsând în urmă un parfum greu şi o linişte şi mai grea.
Matei a oftat şi sa întors încet spre Mirela.
Iartă-mă. Niciodată nu ar fi trebuit să treci printro aşa umilină.
Ochii Mirelei străluceau de lacrimi.
Nu trebuia să faceţi asta pentru mine, domnule. Sunt doar o muncitoare.
Nu eşti doar o muncitoare. Eşti o fiinţă umană. Şi în această seară ai arătat mai multă demnitate decât mulţi de aici.
Cineva a început să aplaude. Altul a urmat. În clipa următoare toată grădina a răsunat de aplauze. Emoţia a curgat ca un val: oaspeţii au recunoscut adevărul.
Mirela şiși şterge lacrimile cu o mână tremurândă. Nu ştia dacă să zâmbească sau să se ascundă. Dar Matei a apucat-o de mână clar, deschis, în faţa tuturor.
Alături de mine trebuie să stea cineva cu inimă, nu cu aroganţă. Iar în această seară am înţeles pe cine trebuie să prețuiesc cu adevărat.
Mirela a rămas mută. Inima îi bătea furios, obrajii îi ardeau. Ea servitoarea care cuprinsă întrun moment fusese umilită, acum se afla în centrul respectului.
Oaspeţii, tăcuţi, au devenit martori ai schimbării. Pentru ei, aceasta a fost o lecţie ce nu se va uita niciodată: banii şi luxul nu valorează nimic fără umanitate.
În acea noapte vila nu a fost scenă de râs pompos, ci de adevăr şi demnitate. Iar Matei, pierzând femeia pe care o credea viitoarea soţie, a găsit ceva mult mai preţios respect, libertate şi poate începutul unei noi poveşti.
