Uneori, viața ne pune în fața unor situații când trebuie să găsim pe loc o soluție la o problemă neașteptată. Țin minte că exact așa a fost și pentru mine, cu mulți ani în urmă, când eram însărcinată cu al doilea copil.
Băiețelul meu avea atunci patru ani. Îmi era drag ca lumina ochilor. Nu pot să zic că era liniștit, dar așa-s toți copiii, năzdrăvani și plini de viață. Aveam al doilea copil pe drum și atunci a început toată încurcătura.
Pe când mergeam la control la spitalul mare din Chișinău, doctorul m-a oprit și m-a trimis direct la Internare. Apăruse ceva de care trebuia să se îngrijoreze și nu se mai putea amâna nimic. Întrebarea era simplă: cine să stea cu băiatul meu?
Soțul plecase într-o delegație în România, urma să revină abia peste zece zile. Părinții lucrau și ei, la privat, n-aveau cum să lipsească. Nu mai aveam nici un alt ajutor în familie. Atunci bunica, Maica Ileana, s-a hotărât ea să mă sprijine. Mi-a zis că va avea grijă de el până ies din spital. Avea peste șaptezeci de ani. Dar băiatul era iute de picior, nu știam dacă bunica mai face față la așa un zvăpăiat…
Până la urmă, am stabilit. Părinții urmau să rămână cu el seara, după serviciu, iar peste zi, Maica Ileana să-l păzească. Așa am hotărât împreună.
Cu toate acestea, eram îngrijorată continuu. Era vorba, totuși, de copilul meu. N-aveam altă soluție. O sunam des pe bunica și o întrebam cum se descurcă. Și culmea, au reușit să se înțeleagă de minune! O săptămână a trecut repede, iar când s-a întors bărbatul acasă, a preluat el grija băiatului.
În preajma externării, m-a sunat sora mea, Viorica, supărată foc. Fetița ei avea atunci doar doi ani și, oricât a rugat-o pe bunica să stea și la ea, Maica n-a acceptat. Spunea că fetița e prea mică și nu se încumetă să rămână singură cu ea.
Viorica aproape că s-a rugat în genunchi să rămână bunica la ea. Dar nu a vrut în ruptul capului!
Tu ai profitat de bunica! mi-a spus răspicat.
Iar eu i-am răspuns: Eram într-o situație grea. N-avea rost să-l duc cu mine la spital. Și te-am rugat și pe tine să mă ajuți, dar ai refuzat. Tu ai vrut să lași fetița la bunica doar ca să mai apuci tu timp de odihnă și joacă. Înțelegi diferența? Și sincer, cum să lași un copil așa mic la o femeie de șaptezeci de ani? Du-o la părinții tăi.
Dar părinții nu vor să stea cu ea. Iar eu trebuie să mă ocup de ea tot timpul!
Nu cred că sora mea avea dreptate. Până la urmă, e o mare diferență între o fetiță de doi ani și un băiat de patru ani. Dacă aș fi avut altă soluție, nici eu nu l-aș fi dus pe băiat la rude. Dar se pare că pentru Viorica, am profitat de bunică… Dar numai cine n-a trecut prin încercări grele nu știe ce-i cu adevărat nevoie și ce nu.
