Singurătatea
Îmi amintesc când, în anii de demult, am intrat în casă cu o rochie simplă, căsătorit cu un bărbat pe nume Vasile, iar ea a refuzat. Cel puțin am avut ceva în loc de o provizie gratuită pe anii ce au urcat.
Ce să fac, Ana? Un om nu poate rămâne singur, iar femeia trebuie mereu să aibă lângă sine un bărbat. Dacă nu, totul e rușinos și nimeni nu te va privi. Singurătatea, știi ce e? a întrebat Vasile, cu glasul său răbdător, dar plin de morbiditate.
Ce e? a răspuns Ana, cu un zâmbet amar, obosită de vorbe de gol.
Singurătatea e o boală! a chicotit soția lui Radu, fără să observe că nu era potrivită discuția. E ca atunci când vrei să oferi apă cuiva și nu ai recipient. a adăugat, arătând spre casa din Caraiman, unde bătrâna doamnă era cunoscută ca Mămăligă.
Unde? a întrebat Ana, fără să știe să se oprească.
În Caragiale! a strigat deodată, realizând că răspunsul era în fața lor. Tu ai tot ce-ți dorești, eu te înțeleg. Un singur om e greu, dar sufletul dă drumul la căldură. a continuat Radu, cu glas blând, în timp ce măcina de fân se rotea în jurul lor.
Anii de tinerețe i-au învățat pe Ana și pe Vasile să-și împartă povara. Vasile, un om cu suflet blând, se întorcea uneori la satul natal, la Viișoara, să recolteze grâu. O dată, la zece ani în urmă, a venit înapoi, speriat de amintirile din copilărie, dar cu inima încă deschisă. Într-o noapte, în timp ce discutau la un foc de lemne, Vasile i-a vorbit Anei că un singur moment poate schimba totul. Ana l-a ascultat și a decis să-și pună copiii în două paturi, apoi să le pună și pe cei de lângă.
Cu toate că Vasile încerca mereu să-i convingă că cândva poți să te descurci singură, bărbăția lui se năvălea în lacrimi masculine și în mâinile tremurate de răbdare. Vasile nu era un leneș; se înțelegea cu lucrări de tâmplărie, cu grădinărit și cu o mică bucată de pământ pe care o avea în grădină. Copiii au crescut și s-au împrăștiat. Fiul cel mare a rămas în Pitești, lucrând la o fabrică de textile. Fiica s-a căsătorit repede și a plecat în Germania să lucreze la un birou. Ana a rămas singură în apartamentul modest din centrul Iașului, cu două camere, fără să se simtă rușinată.
Viața ei singură nu o omorî. A găsit un mic loc de muncă la un salon de înfrumusețare, a început să picteze și a câștigat bani care i-au permis să trăiască în pace. Își primea copiii și pe Radu la masa de cină, și, în ciuda nivelului de educație modest, găsea mereu ocupație și nu se plictisea. Citea mult, înota în lacul din apropiere, mergea la yoga în parc și îi plăcea să călătorească, uneori la mare cu prietenii. Trăia în conformitate cu sine.
Până când, într-o zi, Radu a spus:
Ascultă-mă, Ana. Un bărbat decent, nu prea bogat, împarte șaizeci și un an de viață. Avem șapte ani de diferență. O casă mare, cu pământ, găini, vaci și oi, fără să lipsească nimic. Mâncare sănătoasă: lapte, ouă, carne. Dacă trăiești până la o sută de ani, îți va încălzi sufletul, băiete! Bărbatul e prietenos, răbdător și educat, vorbește ca un om de carte. Ce zici, Ana? Hai să ne cunoaștem, nu? a spus Radu la întâlnire, când Ana încă se dădea bătută.
Bine, Mirel, să ne întâlnim cu vecinul nostru bărbat, balgarul. Așa să fie. Dar să știi că nu am promis nimic. a răspuns Ana.
Cei care nu schimbă nimic rămân ca pietrele pe drum, a zis Radu. Apoi, a organizat rapid o întâlnire cu Radu și aștepta să apară. Radu s-a dovedit a fi un bărbat cu mușchi, cu haine lucrate manual și cu ochi albaștri ca cerul. Picioarele-i erau tari, unghii curate. Își arăta degetele cu grație, vorbea cu calm, dar cu vocea înaltă. Nume romanesc, credibil Gheorghe.
După prima întâlnire, Ana a început să-l urmărească pe Gheorghe, crezând că poate fice și ea ceva pentru căsătorie. Gheorghe era hotărât să se întoarcă la viață, dar Ana a rămas încă de parcă ar fi fost în Caragiale o casă cu puțul și cu animale. Cocoșii se trezesc la zor, porcul umblă prin curte, lașul nu poate să nu fie și el la fel. a zis Ana, privind spre gospodarul de la 23 de stradă.
Gheorghe avea două lucrători, amândoi de origine rusă, iar afacerea lui nu se termina niciodată. Se ocupa de carne, de lâni și de alte produse. Ana a crezut că și ea ar fi parte din afacerea lui, dar Gheorghe îi răspundea:
Vezi, Ana, am multe treburi. Trebuie să ai și tu o gospodărie ca să ajuți. Dacă vrei să faci ceva, fă-o singură. Tu vei fi soție, nu vei lăsa să-ți scape nimic. Ai nevoie de niște animale: vaci, găini, ouă. Cămașa fără gospodărie e goală! a spus el cu seriozitate.
Ana s-a întors la apartament și a început să se gândească. Avea o mică afacere în oraș, un magazin de hârtie, o căsuță de vacanță unde planta flori din vară și vindea miere. Avea și o mașină de opt ani veche, pe care o cumpărase pe piețele de la Târgu Jiu. Nu înțelegea de ce ar trebui să se implice în oale și să curățe porci. Trebuia să pregătească mâncare pentru soț, să achiziționeze legume, să curețe curtea, să nu uite să cumpere o geantă pentru iarnă și să sune pe Lenuta, prietena de la cofetărie, să fixeze o întâlnire.
Totuși, gândea că ar fi bine să fie puțin egoistă, căci uneori egoismul femeii este sănătos. Așa că a decis să rămână singură, să-și păstreze libertatea și să nu caute prea mult la alții. În timp ce gândea la toate treburile, a închis ochii și a zâmbit, amintindu-și că, deși viața a fost grea, a găsit întotdeauna un motiv să continue.
