Fiul meu nu mai vorbește cu mine după ce m-am recăsătorit

Nu! Am spus nu! Mă auzi? Nu modificăm nimic acolo. Tatal a construit acea verandă cu propriile lui mâini, a bătut fiecare cui singur.

Cătăline, dar înțelege, e putredă complet! Ana Mihaela închise ochii obosiți, strângând telefonul la ureche atât de tare încât lobul începu să-i doară. Scândurile cedeză, acoperișul scurge. E periculos! Victor spune că putem s-o dărâmăm cu grijă și

Victor! Iar cu Victorul ăla al tău! vocea fiului ei din telefon deveni aspru, ca șmirghelul. Ce-i pasă lui? Lui i-ar plăcea să dărâme tot și să construiască din nou, nu-i pasă de ce nu-i al lui. Mama, nu e doar o verandă, e o amintire!

Cătăluș, dar ce amintire mai e dacă se prăbușește? în glasul Anei Mihaele se simțeau lacrimi. O facem pentru tine, ca tu și Lenuța să puteți veni, când vor fi nepoții

Nu vor fi nepoți pe veranda voastră nouă! tăie Cătălin. Nu mai vin la casă dacă atingeți măcar o scândură. Gata, n-am timp.

Sunetul de ocupat sună ca o sentință. Ana Mihaela lăsă încet telefonul pe masa din bucătărie. Golul din piept, devenit familiar în ultimele șase luni, îi strânse din nou coastele. Se uită pe fereastră la frunzele galbene ale mesteacănului, iar lumea părea la fel de cenușie și sumbră ca dispoziția ei.

Victor intră în bucătărie. Înalt, cu păr grij, în ochelari de citit, ținea în mână o carte deschisă. Văzând fața ei, înțelese imediat.

Din nou? întrebă în șoaptă, lăsând cartea pe pervaz.

Ana Mihaela doar dădu din cap, incapabilă să rostească vreun cuvânt. Victor tăcu, dar nu plecă. Rămase acolo, lângă ea, privind aceeași verandă bătută de vânt, cu scândurile zbârcite și acoperișul plecat într-o parte, ca un șuier subțire de durere. Apoi, fără grabă, scoase carnetul de schițe din buzunar și deschise la o pagină goală. Poate nu trebuie s-o dărâmăm, spuse el încet. Poate doar s-o întărim. Să păstrăm fiecare cui, fiecare ciob. Ana Mihaela îl privi, iar pentru prima dată după mult timp, simți cum ceva în ea se mișcă ușor, ca o ușă cocoțată pe balamale vechi, dar încă rezistentă.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

20 + nineteen =

Fiul meu nu mai vorbește cu mine după ce m-am recăsătorit
Timp de cinci ani a crezut că trăiește cu soțul ei, dar de fapt și-a dorit să fie cu el ca și cu mama ei. Helena era dintr-un orășel din Moldova. Acolo și-a găsit dragostea, pe Alex, și au decis să ia viața de la capăt în capitală. Au spus familiilor că merg la Chișinău să adune bani pentru nuntă, dar, în final, au ales o nuntă modernă, în adidași și blugi, fără mare tam-tam, iar banii strânși i-au dat pe rata la apartament. Mamele le-au făcut totuși acasă o mică petrecere, după obicei. Au trecut cinci ani de la nuntă. Sunt împreună, fără copii deocamdată, încă chinuindu-se cu creditele, iar mama Helenei, femeie puternică, o tot sună să-i spună că abia așteaptă să devină bunică, dar Helena nu simte că este pregătită încă. Și, brusc, începe să-i găsească tot felul de noduri în papură lui Alex: vorbește prea mult la telefon cu alții, spre deosebire de conversațiile seci cu ea, el vrea doar să vadă filme de groază în timp ce ea visează la comedii romantice… Discuțiile cu mama îi răsună mereu în gând; mama a crescut-o singură, era mereu implicată, prezentă, grijulie și, poate, prea implicată uneori. Așteptările Helenei față de soțul ei seamănă izbitor cu dorința ca el să fie tandru, interesat și mereu gata să o laude – exact ca mama ei. Până la urmă, Helena înțelege că, în subconștient, încearcă să-și transforme soțul într-o mamă grijulie, căutând la el dragostea necondiționată și atenția pe care le primea acasă, fără să-și dea seama că un partener de viață nu e tot una cu o mamă…