Prietena imaginară

Prietena imaginară

În jurul Ilincăi e aglomerație deja de trei zile. Toți elevii șușotesc despre ea prin toată școala cică ar fi o clarvăzătoare adevărată, ba chiar și psiholog pe bune. Toată lumea vrea o fărâmă din înțelepciunea ei, așa că o opresc pe hol, o așteaptă la baie, se așază lângă ea la cantină, îi aduc ciocolate, caiete cu temele de acasă și alte mici atenții, pe care ea, curioasă treabă, mereu le refuză.

Mie îmi place de Denis din clasa a V-a B. Tu ce crezi, o să ajungem să fim o familie? îl întreabă cu visare colega ei, Cătălina.

Nu-ți recomand. Denis e doar la față băiat bun, că-n rest tot timpul umblă cu degetul în nas și-și mănâncă scobitura. Cu mâncarea, sigur, n-o să aveți probleme, dar la altceva n-ai ce să speri. E băiat de pierdut vremea, toată viața așa o să fie, răspunde Ilinca, ronțăind un covrig și sorbind o gură de ceai.

Bleah! Ce dezgustător! Dar Tudor? El e premiant și se chinuie să-nvețe la chitară zice Cătălina cu zâmbet visător din nou.

Tudor ăsta rănește pisicile. Le leagă cutii goale de conserve de coadă și le alungă prin curți. O să fie rău la suflet, iar pe urmă dă de băut, pe cuvântul meu.

De ce zici asta?

Ai văzut tu chitariști treji? Și, în general, nu-ți bate capul acum, ai timp de băieți mai târziu. Mai bine vezi de matematică și lasă-te de ros unghii, că îți cresc viermi.

Nu am niciun prieten, zice Pătru din a IV-a V. Toți zic că sunt gras și nu mă cheamă nicăieri, împingând-o pe visătoarea Cătălina de pe bancă.

De miercuri se fac înscrieri la lupte la sport. Scrie-te la profu’ de sport. S-ar putea să nu slăbești, dar nimeni nu o să te mai batjocorească. Și, apropo, viitoarei tale soții să nu-i mai faci așa, îi spune Ilinca.

Ilinca se ridică de la masă și duce tava la chiuvetă.

Ilinca, tu ce zici, mai bine mă apuc să dau de carnet anul ăsta sau la anul? întreabă cu voce joasă doamna Carp, profesoara de geografie, lângă chiuvetă.

Doamnă Carp, ca să dai de carnet trebuie să ai mașină, iar dumneavoastră aveți doar Dacia aia veche de la tata. E o diferență, știți, nu?

Ba da, cred că pricep…

Ilinca roteste ochii, se spală pe mâini și mai zice:

Mai bine vindeți sărăcuța și vă luați bicicletă și pantaloni scurți, în două luni oricum o să vă ia cineva cu mașina la școală. Dar mai bine luați-vă un credit ipotecar, dobânzile sunt așa de mici acum, iar să locuiești la 35 de ani cu părinții nu-i deloc grozav, vă spun eu din surse sigure.

Privită lung de toți profesorii, Ilinca se întoarce în clasă la ora de lucru manual.

În 40 de minute cât colegele ei învață să pună acul în ață și să folosească centimetrul croitorului, Ilinca cârpește niște pantaloni aduși de acasă, strâmtează o fustă și croșetează niște șosete pe care apoi le oferă profesoarei de lucru manual, spunându-i că femeile însărcinate trebuie să își țină picioarele la căldură. Doamna profesoară, roșie la față, rupe ora și fuge la farmacie după test. A doua zi, toată clasa papă tort de ciocolată cadou de la profesoară pentru Ilinca.

Acasă și părinții se minunează de ea. O ceartă pe mama pentru că a luat carne tocată din piață și-i face ea singură colțunași, iar seara, în loc să caște la YouTube, se apucă să citească Cei trei muschetari și din când în când șoptește cu cineva nevăzut. Tata, cu ochii după computer, primește observații de la Ilinca să stea drept și să nu mai piardă vremea pe net, mai bine ar bate covorul în loc să piardă vremea pe tot felul de site-uri dubioase.

Vestea despre Ilinca ajunge la urechile profesorilor, care se sperie și cheamă psihologul școlar. Se organizează o ședință: tot comitetul pedagogic, cu directorul în frunte, adunat în timpul orelor.

Ilinca, scumpo, spune-ne, te supără cineva la școală? încearcă psihologul cu barbă trendy și ochelari.

Mă supără că s-au dat milioane pentru școală și nouă ne-au cumpărat un cal din lemn vechi pentru sport și doar doi metri de frânghie.

Toți întorc capul spre director, care brusc dispare pe fereastră, chipurile are ședință.

N-ai niciun prieten?

Prietenia e un concept abstract, zice plictisită Ilinca, învârtind codițe între degete. Azi ești la joacă cu colegii în pauză, mâine prietena spală vasele la tine acasă, cât timp tu completezi fișe pentru deduceri fiscale.

Ce deduceri fiscale, ce vase? Cine ți-a spus asemenea lucruri?

Prietena mea.

Aha! Asta e problema! Poți s-o aduci aici?

Este deja aici, răspunde Ilinca cu totală seninătate, stârnind uimire generală.

Nu vedem pe nimeni. Cum o cheamă?

Raisa Pavel.

Firește și câți ani are?

Șaptezeci.

Și ce-ți spune ea?

Să mă spăl pe dinți de la gingie, că Azorel din curtea noastră nu-i rău, e doar flămând și speriat, să nu uităm de rude. Și că domn profesor nu și-a calculat bine impozitul pe proprietate în ultimii cinci ani; trebuie să meargă la Biroul de Cadastru, să ceară recorelarea după prețul pieței, că până acum l-au socotit după vechiul cadastru.

Psihologul notează fiecare cuvânt, subliniind mai ales ultimul.

Urmează telefonul de rigoare către părinți, ambii la serviciu.

Stați! țipă tatăl în telefon Așa o chema pe mama mea. A murit acum zece ani!

În cancelarie se lasă liniște și auzi șoapte de rugăciuni.

Exact! Zece ani au trecut și nimeni nu mai merge la cimitir, totul a crescut cu buruiană, gardul e strâmb, bombăne Ilinca cu nemulțumire.

Ei, vezi, am vrut, dar nu am avut timp se scuză moale tatăl.

Consiliul se termină.

A doua zi, familia merge la cimitir. Ilinca n-a cunoscut niciodată bunica, doar din povestiri rare ale tatălui ei. De-abia găsesc mormântul printre cruci, pe care câmpul de marmură l-a acoperit de vegetație. Fata aduce un buchet de lalele galbene și le pune într-o sticlă tăiată. Tata îndreaptă gardul, mama smulge iarba.

Tată, bunica zice că ești un om bun, dar pierdut de cap în muncă și internet, și de-asta nu ai timp de nimic, nici măcar de mine.

Tatăl se înroșește până-n vârful urechilor și dă din cap cu jenă.

Spune-i că o să schimb ceva, o să ne îndreptăm noi, zice el, mângâind pe cap fata și poza decolorată de pe monument.

Acum cred că e împăcată, nu o să mai vină la mine, deși o să-mi fie tare dor, pentru că era bună, veselă și tare deșteaptă.

Așa a fost, bunica și-a dat seama la oameni dintr-o privire. Ce mai zice?

Că dieta ta cu castraveți nu-i bună deloc. Dacă vrei să slăbești, mergi la sala de sport. Și să nu deschizi conturi în euro fără să calculezi totul. Și cu betonul ieftin pentru fundația de la saună…

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

14 − one =

Prietena imaginară
Utolsó szerelem – – Irokám, nincs pénzem! Tegnap mindent odaadottam Natkának, tudod, két gyereke van! Anna Fedorovna elszomorodva letette a telefont. Amit most a lánya mondott, arra nem akart emlékezni. – Hogy lehet ez? Három gyereket neveltünk fel apáddal, mindig mindent értük tettünk. Mind sikeres emberek lettek, diplomások, jó állásokkal. És most, öregkoromra se nyugalmam, se segítségem. – Ó, miért mentél el olyan hamar, Laci? Veled mégis könnyebb volt! – gondolta Anna Fedorovna az elhunyt férjére. Szíve összeszorult, megszokásból a gyógyszerekhez nyúlt: – Már csak egy-két kapszula maradt. Ha rosszabbul leszek, nem tudok magamon segíteni. El kéne menni a patikába. Anna Fedorovna fel akart állni, de visszahuppant a fotelbe: szörnyen szédült. – Semmi baj, mindjárt hat a tabletta, és elmúlik – gondolta. De teltek a percek, és nem lett jobban. Felhívta a legkisebb lányát: – Natikám… – csak ennyit sikerült kimondania. – Anya, értekezleten vagyok, később hívlak! Felhívta a fiát is: – Kisfiam, rosszul vagyok, elfogytak a gyógyszereim. Munka után… – a fia félbeszakította. – Anya, nem vagyok orvos, és te sem! Hívj mentőt, ne várj rám! Anna Fedorovna sóhajtott: Igaza van fiamnak! Ha fél óra múlva se leszek jobban, hívom az ügyeletet. Óvatosan hátradőlt a székben, becsukta a szemét, és gondolatban számolni kezdett százig, hogy megnyugodjon. Hirtelen távoli hangot hallott: telefon csörgött. – Halló! – szólt bele nehezen. – Annuska, szia! Peti vagyok! Valahogy aggódom miattad, gondoltam, felhívlak. – Peti, nem vagyok jól. – Azonnal jövök! Ki tudod nyitni az ajtót? – Peti, mostanában mindig nyitva van nálam… Anna Fedorovna kiejtette a kezéből a telefont. Már nem volt ereje, hogy utána nyúljon. – Mindegy, – gondolta, – úgyis minden mindegy már. Előtűntek a fiatalkori képek a szeme előtt: ott volt gimnazista, pénzügyi főiskolás. Két helyes, daliás katonatiszt lufikkal. Nevetett magában: milyen furcsa, ilyen nagyok, mégis lufikkal! Ja igen, május 9-e… Felvonulás, ünnepség, két fiú két oldalt, közte két lufi. Akkor Vilit választotta. Ő határozottabb volt, Peti félénkebb. Aztán az élet közéjük állt: Vilivel a főváros környékére költöztek, Peti Németországba ment szolgálni. A nyugdíj után találkoztak újra a szülővárosban. Peti mindvégig egyedül maradt, nem volt családja. Kérdezték tőle, miért… Csak legyintett és viccelődött: – A szerelemben nincs szerencsém, talán kártyázni kellett volna! Anna Fedorovna hallott idegen hangokat – orvos beszélt. Sikerült kinyitnia a szemét: – Peti! Mellette orvos volt. – Semmi baj, most már jobban lesz. Maga a férje? – Igen, igen — mondta Peti. Az orvos tanácsokat adott Petinek. Peti fogta Anna kezét, amíg jobban nem lett. – Köszönöm, Peti, már sokkal jobban vagyok! – Az remek, igyál egy kis citromos teát! Peti nem ment haza, főzött, gondoskodott Annáról. Bár Anna már jobban volt, Peti mégsem akarta egyedül hagyni. – Tudod, Anna, én mindig csak téged szerettem. Ezért nem nősültem meg soha. – Ó, Peti, Vilivel jól éltem, ő nagyon szeretett. De te sosem mondtad, mit érzel. Most már mindegy, az ifjúság elillant… – Anna, amit most kaptunk vissza az élettől, hát éljük át együtt, amíg lehet! Akkor is boldogan! Anna Fedorovna Peti vállára hajtotta a fejét. – Legyen így! – nevette el magát boldogan. Egy hét múlva végre hívta Natka: – Anya, mi volt? Hívtál, de elfelejtettem visszahívni… – Már minden rendben. De ha már jelentkeztél, elárulom, ne legyen meglepetés: férjhez megyek! Csend a vonalban, csak lélegzetvétel és csattogás. – Anya, jól vagy? Régen a temetőbe kellene járnod, és most mész férjhez?! És ki ez a szerencsés kiválasztott? Anna Fedorovna könnyezett, de higgadtan megszólalt: – Ez az én magánügyem! Majd letette a telefont. Petire nézett: – Na, ma jön mind a három, felkészülünk! – Megoldjuk! – nevetett Peti. Este valóban mindhárman megjelentek: Peti, Iri, Nati. – Na, anya, mutasd azt a hódolót! – ironizált a fia. – Ismertetni nem kell, ismertek, – jött ki a szobából Peti. – Szeretem Annust gyerekkorom óta, és amikor egy hete megláttam ilyen rossz állapotban, tudtam, nem veszthetem el. Megkértem a kezét, ő pedig igent mondott. – Maga idős bohóc, teljesen elment az esze? Milyen szerelem ekkora korban?! – sivított Iri. – Miféle „ekkora korban”? – kérdezte nyugodtan Peti. – Most lettünk hetvenévesek, még élünk, és az anyátok gyönyörű! – Gondolom, a lakására fáj a foga, mi? – kérdezte Natka ügyvéd hangon. – Gyerekek, mit számít a lakásom? Mindegyikőtöknek saját otthona van! – De azért ebben is benne van a részünk! – tette hozzá Nati. – Nekem semmi nem kell, lakásom mindig lesz! – válaszolta Peti. – De az anyukátok orránál fogva ne vezessétek, szégyelljétek magatokat! – Maga kicsoda, vén playboy? Hogy mer pofázni itt? – fújt Iri a fiúval együtt. De Peti nyugodt maradt, egyenesen a fiú szemébe nézett: – Én vagyok az anyukátok férje, akár tetszik, akár nem. – Mi meg a gyerekei! – kiabált Iri. – Akkor holnap intézetbe vagy diliházba adjuk! – kontrázott Nati. – Na, ebből nem lesz semmi! Gyere, Annuska, elmegyünk! Kéz a kézben mentek el, vissza se néztek. Rájuk nem számított, ki mit gondol – ők boldogok és szabadok! Egy öreg ház sarkánál fényük világított. A gyerekek csak nézték utánuk: – Miféle szerelem hetvenévesen?