Prietena imaginară

Prietena imaginară

În jurul Ilincăi e aglomerație deja de trei zile. Toți elevii șușotesc despre ea prin toată școala cică ar fi o clarvăzătoare adevărată, ba chiar și psiholog pe bune. Toată lumea vrea o fărâmă din înțelepciunea ei, așa că o opresc pe hol, o așteaptă la baie, se așază lângă ea la cantină, îi aduc ciocolate, caiete cu temele de acasă și alte mici atenții, pe care ea, curioasă treabă, mereu le refuză.

Mie îmi place de Denis din clasa a V-a B. Tu ce crezi, o să ajungem să fim o familie? îl întreabă cu visare colega ei, Cătălina.

Nu-ți recomand. Denis e doar la față băiat bun, că-n rest tot timpul umblă cu degetul în nas și-și mănâncă scobitura. Cu mâncarea, sigur, n-o să aveți probleme, dar la altceva n-ai ce să speri. E băiat de pierdut vremea, toată viața așa o să fie, răspunde Ilinca, ronțăind un covrig și sorbind o gură de ceai.

Bleah! Ce dezgustător! Dar Tudor? El e premiant și se chinuie să-nvețe la chitară zice Cătălina cu zâmbet visător din nou.

Tudor ăsta rănește pisicile. Le leagă cutii goale de conserve de coadă și le alungă prin curți. O să fie rău la suflet, iar pe urmă dă de băut, pe cuvântul meu.

De ce zici asta?

Ai văzut tu chitariști treji? Și, în general, nu-ți bate capul acum, ai timp de băieți mai târziu. Mai bine vezi de matematică și lasă-te de ros unghii, că îți cresc viermi.

Nu am niciun prieten, zice Pătru din a IV-a V. Toți zic că sunt gras și nu mă cheamă nicăieri, împingând-o pe visătoarea Cătălina de pe bancă.

De miercuri se fac înscrieri la lupte la sport. Scrie-te la profu’ de sport. S-ar putea să nu slăbești, dar nimeni nu o să te mai batjocorească. Și, apropo, viitoarei tale soții să nu-i mai faci așa, îi spune Ilinca.

Ilinca se ridică de la masă și duce tava la chiuvetă.

Ilinca, tu ce zici, mai bine mă apuc să dau de carnet anul ăsta sau la anul? întreabă cu voce joasă doamna Carp, profesoara de geografie, lângă chiuvetă.

Doamnă Carp, ca să dai de carnet trebuie să ai mașină, iar dumneavoastră aveți doar Dacia aia veche de la tata. E o diferență, știți, nu?

Ba da, cred că pricep…

Ilinca roteste ochii, se spală pe mâini și mai zice:

Mai bine vindeți sărăcuța și vă luați bicicletă și pantaloni scurți, în două luni oricum o să vă ia cineva cu mașina la școală. Dar mai bine luați-vă un credit ipotecar, dobânzile sunt așa de mici acum, iar să locuiești la 35 de ani cu părinții nu-i deloc grozav, vă spun eu din surse sigure.

Privită lung de toți profesorii, Ilinca se întoarce în clasă la ora de lucru manual.

În 40 de minute cât colegele ei învață să pună acul în ață și să folosească centimetrul croitorului, Ilinca cârpește niște pantaloni aduși de acasă, strâmtează o fustă și croșetează niște șosete pe care apoi le oferă profesoarei de lucru manual, spunându-i că femeile însărcinate trebuie să își țină picioarele la căldură. Doamna profesoară, roșie la față, rupe ora și fuge la farmacie după test. A doua zi, toată clasa papă tort de ciocolată cadou de la profesoară pentru Ilinca.

Acasă și părinții se minunează de ea. O ceartă pe mama pentru că a luat carne tocată din piață și-i face ea singură colțunași, iar seara, în loc să caște la YouTube, se apucă să citească Cei trei muschetari și din când în când șoptește cu cineva nevăzut. Tata, cu ochii după computer, primește observații de la Ilinca să stea drept și să nu mai piardă vremea pe net, mai bine ar bate covorul în loc să piardă vremea pe tot felul de site-uri dubioase.

Vestea despre Ilinca ajunge la urechile profesorilor, care se sperie și cheamă psihologul școlar. Se organizează o ședință: tot comitetul pedagogic, cu directorul în frunte, adunat în timpul orelor.

Ilinca, scumpo, spune-ne, te supără cineva la școală? încearcă psihologul cu barbă trendy și ochelari.

Mă supără că s-au dat milioane pentru școală și nouă ne-au cumpărat un cal din lemn vechi pentru sport și doar doi metri de frânghie.

Toți întorc capul spre director, care brusc dispare pe fereastră, chipurile are ședință.

N-ai niciun prieten?

Prietenia e un concept abstract, zice plictisită Ilinca, învârtind codițe între degete. Azi ești la joacă cu colegii în pauză, mâine prietena spală vasele la tine acasă, cât timp tu completezi fișe pentru deduceri fiscale.

Ce deduceri fiscale, ce vase? Cine ți-a spus asemenea lucruri?

Prietena mea.

Aha! Asta e problema! Poți s-o aduci aici?

Este deja aici, răspunde Ilinca cu totală seninătate, stârnind uimire generală.

Nu vedem pe nimeni. Cum o cheamă?

Raisa Pavel.

Firește și câți ani are?

Șaptezeci.

Și ce-ți spune ea?

Să mă spăl pe dinți de la gingie, că Azorel din curtea noastră nu-i rău, e doar flămând și speriat, să nu uităm de rude. Și că domn profesor nu și-a calculat bine impozitul pe proprietate în ultimii cinci ani; trebuie să meargă la Biroul de Cadastru, să ceară recorelarea după prețul pieței, că până acum l-au socotit după vechiul cadastru.

Psihologul notează fiecare cuvânt, subliniind mai ales ultimul.

Urmează telefonul de rigoare către părinți, ambii la serviciu.

Stați! țipă tatăl în telefon Așa o chema pe mama mea. A murit acum zece ani!

În cancelarie se lasă liniște și auzi șoapte de rugăciuni.

Exact! Zece ani au trecut și nimeni nu mai merge la cimitir, totul a crescut cu buruiană, gardul e strâmb, bombăne Ilinca cu nemulțumire.

Ei, vezi, am vrut, dar nu am avut timp se scuză moale tatăl.

Consiliul se termină.

A doua zi, familia merge la cimitir. Ilinca n-a cunoscut niciodată bunica, doar din povestiri rare ale tatălui ei. De-abia găsesc mormântul printre cruci, pe care câmpul de marmură l-a acoperit de vegetație. Fata aduce un buchet de lalele galbene și le pune într-o sticlă tăiată. Tata îndreaptă gardul, mama smulge iarba.

Tată, bunica zice că ești un om bun, dar pierdut de cap în muncă și internet, și de-asta nu ai timp de nimic, nici măcar de mine.

Tatăl se înroșește până-n vârful urechilor și dă din cap cu jenă.

Spune-i că o să schimb ceva, o să ne îndreptăm noi, zice el, mângâind pe cap fata și poza decolorată de pe monument.

Acum cred că e împăcată, nu o să mai vină la mine, deși o să-mi fie tare dor, pentru că era bună, veselă și tare deșteaptă.

Așa a fost, bunica și-a dat seama la oameni dintr-o privire. Ce mai zice?

Că dieta ta cu castraveți nu-i bună deloc. Dacă vrei să slăbești, mergi la sala de sport. Și să nu deschizi conturi în euro fără să calculezi totul. Și cu betonul ieftin pentru fundația de la saună…

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

three × 4 =

Prietena imaginară
Am 29 de ani și mereu am crezut că mariajul înseamnă acasă. Liniște. Securitate. Locul unde îți dai jos masca, respiri și știi că orice s-ar întâmpla afară… înăuntru ești protejată. Dar la mine a fost invers. Afară eram o femeie puternică, zâmbitoare, politicoasă, spuneam tuturor că sunt fericită. Iar înăuntru… am învățat să merg în vârful degetelor. Să-mi cântăresc fiecare cuvânt. Să fiu atentă la fiecare mișcare, ca oaspe în casă străină, nu ca femeie în propria casă. Nu din cauza soțului meu. Ci a… mamei lui. Când ne-am cunoscut, mi-a spus: „Mama e o femeie puternică… câteodată cam dură, dar are suflet bun.” Am zâmbit și am gândit: „Cine nu are o mamă dificilă? Ne descurcăm.” Dar nu știam cât e de mare diferența între un caracter dificil și dorința de a controla viața altcuiva. După nuntă a început să vină „doar pentru puțin”, la început doar în weekend, apoi și în timpul săptămânii. A început să-și lase gentuța la noi, ca și cum era a ei. Și a apărut cu cheia de rezervă. Nu am întrebat de unde o are, încercam să evit conflictul, credeam că va pleca. Dar ea nu pleca, ci se instala. Intra fără să bată, deschidea frigiderul, scotocea prin dulapuri. Ajunsese până la a-mi rearanja hainele și lucrurile personale. Odată am întrebat: „Unde sunt cele două bluze?” Mi-a răspuns indiferent: „Aveai prea multe și oricum… erau ieftine. Nu e nevoie să le ții.” Am simțit ceva dureros în piept, dar n-am îndrăznit să reacționez, să nu par răutăcioasă, să nu fiu „nora rea”. Exact pe asta miza. În timp, a găsit mereu ocazia să mă ironizeze, dar niciodată direct – „Ești prea sensibilă”, „Eu nu m-aș îmbrăca așa, dar… tu știi”, „Nu prea ai grijă de casă cum se face… Las’ că te învăț eu.” Mereu cu zâmbet, mereu cu tonul acela de care nu te poți agăța, iar dacă zici ceva, ești isterică. Dacă taci… te pierzi pe tine. S-a băgat în orice: ce gătesc, ce cumpăr, cât cheltui, când fac curat, la ce oră vin acasă, de ce nu sun. Odată mi-a pus întrebarea rece: „Spune-mi… tu știi să fii femeie?” Nu am înțeles întrebarea. „Ce înseamnă asta?” M-a privit cu acel dispreț care te face să te simți mică: „Păi… uită-te la tine. Nu te străduiești. Nu te ocupi să-i fie bine. Un bărbat trebuie să simtă acasă că îl așteaptă o femeie adevărată, nu o străină.” Și vorbea ca și cum eu eram temporară, ca și cum era doar o chestiune de timp până mă elimina. Soțul meu… n-o oprea. Dacă mă plângeam: „Vrea doar să ajute.” Dacă plângeam: „Nu lua în serios, așa vorbește ea.” Dacă îi ceream să pună o limită: „Nu pot să mă cert cu mama.” Și parcă toate astea îmi spuneau altceva: „Ești singură. Nimeni nu te apără.” Dar pentru ceilalți era „sfântă”: aducea mâncare, cumpăra, povestea tuturor cât mă iubește – „Nora mea e ca o fiică!” Dar când rămâneam singure – mă privea ca pe un dușman. Într-o seară, obosită după muncă, am intrat acasă și am simțit ceva straniu. Totul era ordonat… dar nu după sistemul meu. Mirosul ei, fața de masă a ei, vasele ei, prosoapele ei. Mi-a dispărut identitatea, parcă nu eram acolo. Am intrat în dormitor – și și acolo… noaptierele, cremele, lucrurile mele personale – toate rearanjate de ea. Am stat, șocată, și chiar atunci a apărut, zâmbind: „Am făcut ordine. Era dezordine. Nu era deloc feminin. Trebuie să fie ordine.” I-am spus: „Nu aveați dreptul să intrați aici.” Iar ea: „Asta era camera fiului meu primă. L-am crescut aici. M-am rugat pentru el aici. Tu nu poți să-mi interzici.” Atunci am simțit un fior de gheață. Toti s-au lămurit. Ea nu venea să ajute, ci să mă dea afară. Să-mi arate că nu contează ce fac, cât mă străduiesc, cât iubesc – aici era o coroană și ea nu avea să fie niciodată a mea. Seara a devenit și mai apăsătoare – a început să îi comande soțului: „Nu mânca asta, stomacul tău nu suportă. Vino să-ți dau eu.” El s-a dus ca un copil ascultător, eu mă simțeam o străină la masă. Am spus liniștit: „Eu așa nu pot.” Amândoi m-au privit ca și cum spusesei ceva scandalos. El: „Ce înseamnă nu poți?” Eu: „Înseamnă că nu sunt a treia în această căsnicie.” Mama lui – râde: „Of, ce dramatică ești. Îți imaginezi lucruri.” El oftând: „Hai, te rog… iar începi?” Atunci s-a rupt ceva în mine – nu ca în filme, cu isterie și pahare sparte. Tăcut. Ca un moment când nu mai aștepți. Nu mai crezi. Nu te mai lupți. Doar înțelegi. Am spus: „Vreau să trăiesc liniștită. Vreau acasă. Vreau să mă simt femeie lângă bărbat, nu cineva care trebuie să-și câștige locul. Dacă aici nu e loc pentru mine… nu o să mă rog pentru locul meu.” Am mers în dormitor. El nu a venit după mine. Nu m-a oprit. Asta a fost cel mai dureros. Poate dacă venea… dacă spunea: „Iartă-mă. Greșesc. O să o opresc.” Poate rămâneam. Dar a rămas acolo. Cu mama sa. Eu stăteam pe întuneric și îi ascultam cum râd, cum vorbesc, ca și cum nu existam. Dimineață m-am trezit, am făcut patul și pentru prima dată mi-era clar: „Nu sunt experimentul nimănui. Nu sunt decorațiune. Nu sunt servitoare-n familia altuia.” Am început să strâng hainele. El s-a speriat: „Ce faci?” Eu: „Pleacă.” El: „Asta nu se face! E prea mult!” Eu am zâmbit trist: „Prea mult a fost când am tăcut. Prea mult a fost când m-au umilit în fața ta. Prea mult a fost când nu m-ai apărat.” A încercat să mă oprească: „Așa e ea… nu gândi atât.” Atunci am zis cel mai important lucru din viața mea: „Nu plec din cauza ei. Plec din cauza ta. Pentru că tu ai permis totul.” Mi-am luat valiza. Am ieșit. Și când am închis ușa, nu am simțit durere. Am simțit… libertate. Pentru că atunci când femeia începe să se teamă în propria ei casă, nu mai trăiește – supraviețuiește. Iar eu nu vreau să supraviețuiesc. Vreau să trăiesc. Și acum… pentru prima dată… m-am ales pe mine.