Să fii fericită cu orice preț
Tatăl a plecat la alta când Crina avea doar patru ani. S-a cărat imediat după Revelion, a oftat din ușă iartă-mă și a tras zăvorul fără să se uite înapoi.
Mama a primit vestea cu o resemnare vecină cu normalitatea, de parcă așa era scris la ea-n familie: nicio femeie nu păstra un bărbat prea mult. Și totuși, după vreo două săptămâni, noaptea, a golit tot blisterul de somnifere cu algocalmin din casă și s-a culcat pentru totdeauna, liniștită și tăcută.
Dimineața, Crina s-a chinuit s-o trezească pe mama, a zbierat în tot apartamentul, apoi a ciugulit niște resturi din frigider, ca să revină la ușa dormitorului. Epuizată, s-a lipit de mama și a adormit.
Ziua de ianuarie a zburat pe nesimțite; deja se-întuneca când Crina a deschis ochii, dârdâind de frig. S-a ghemuit mai tare sub pătură, s-a lipit cât a putut de mama, doar că frigul ăla adânc, insuportabil, venea de la ea. Două șiroaie de lacrimi i-au fript obrajii Crinei.
În hol s-a auzit cheia în ușă. Crina a tâșnit ca o vijelie. Intra Marina, sora mai mică a mamei.
Crinuța, ești acasă! Dar unde e soră-mea? O sun toată ziua, de ce nu răspunde? Mă sperii și eu!
Crina a apucat-o de tivul paltonului, a tras-o smucit spre dormitor cu ochii roșii și muci până la bărbie, deschizând gura fără să poată scoate niciun sunet.
Marina n-a avut copii, soțul o lăsase după cinci ani, dar pe nepoată a iubit-o ca pe ochii din cap. Natural, după tragedie, Marina a făcut toate actele de tutelă și Crina a rămas cu ea. I-a dat fetei atenție, dragoste, dar oricâte tratamente și psihologi nu i-au adus glasul înapoi, trei ani la rând.
Iarna asta, gerul a venit la Bobotează, cu nămeți și zăpadă ca-n povești. Crina și prietenele ei s-au dat cu sania toată ziua prin parcul Valea Morilor, au făcut o familie întreagă de oameni de zăpadă, s-au tăvălit în omăt și-au desenat îngerași cu spatele.
Hai la casă, fetițo! Haina stă pe tine băţ, mănușile-s sloi, hai! Mai trecem pe la Lactis după lapte și niște tăiței, a grăit Marina, pregătită de drum.
La intrarea în magazin, oameni intrau și ieșeau, dar un motan portocaliu stătea, impunător, pe bordură, prefăcându-se ocupat doar își mișca labele din cauza gerului. Crina s-a apropiat încet și s-a așezat lângă el, făcându-i semn Marinei să intre singură.
Stai aici, nu pleca nicăieri, mă-ntorc repede!
Fetița a mângâiat motanul pe creștet. Acesta, încântat, s-a arcuit și a tors grav, ca un motan de curte. Crina l-a prins de gât cu mâinile-i mici și și-a lipit fața de blana lui moale. Și-atunci, lacrimile, calde și fierbinți, i-au curs iar pe obraji, iar motanul i le-a lins, strănutând și mieunând șugubăț.
Vai de mine, ce faci acolo? Ăsta-i de pe stradă, nu-i spălat!
Marina a venit val-vârtej, trăgând-o de braț spre Dacia veche. Crina se smucea, motanul se uita la ea din spatele geamului, torcând cu jale.
Nu pot, e al meu, îl las aici și moare! a rostit Crina încetișor, pentru prima dată după trei ani, urmele de lacrimi încă pe nas și pe obraji.
Asta ai zis? Mai zi o dată, te rog, mai spune, cu glas tremurat i-a cerut Marina.
Nu putem să-l lăsăm, moare fără mine! a strigat Crina în plâns direct în fața mătușii.
Femeia a sărit din mașină, a înfășcat motanul și s-a întors pe bancheta din spate, cu tot cu blană portocalie. Pisoiul, speriat, i s-a agățat de blană, a sărit la Crina în brațe și acolo a stat, nemișcat.
Era de-ajuns să spui, draga mea. Dacă știam cât de tare ți-l dorești, ți-l aduceam de mult, a zâmbit larg Marina, cu toată dragostea adunată în ochi.
