Mi-am pierdut portofelul. Mi l-a înapoiat un bărbat a cărui față o știam din pozele de familie, dar despre care nimeni nu mi-a spus vreodată cine este

Mi-am pierdut portofelul. Un bărbat, a cărui față o cunoșteam din poze vechi de familie, mi l-a returnat. Dar nimeni nu mi-a spus vreodată cine este cu adevărat.

Am pierdut portofelul într-un mall din centrul Chișinăului. Am observat abia când am ajuns acasă am scotocit nebunește prin geantă, prin buzunarele hainei, prin mașină. Nimic. Cardurile, actele, banii cash toate dispăruseră. Am anunțat poliția, am blocat contul, supărat pe mine și mai agitat ca niciodată.

Două zile mai târziu, a sunat interfonul. Domnișoara Iustina Bălan? m-a întrebat o voce bărbătească. Am ceva ce cred că vă aparține. Am găsit un portofel. Pot urca?

Am coborât scările cu inima zbătându-mi-se în piept. În fața ușii, un bărbat în vârstă, cam de șaptezeci de ani, îngrijit, cu păr cărunt și o haină bleumarin. Ținea portofelul meu în mână.
Era pe o bancă la intrarea în mall mi-a zis. Probabil cineva l-a găsit și l-a lăsat acolo.
I-am mulțumit, l-am invitat la un ceai.

A refuzat politicos. Dar înainte să plece, m-a privit atent și m-a întrebat:
Cum vă cheamă? Chiar Iustina?
Am dat din cap, uimit.
A zâmbit trist. Așa am bănuit. Aveți ochii ca ai Mariei.

Am încremenit. Mama a purtat numele Maria.

Îmi permiteți, o cunoașteți pe mama mea? am întrebat, cu glasul tremurând.
Bărbatul a făcut un pas în spate. N-ar fi trebuit Dar nu am crezut că îi semănați atât. Îmi pare rău. Și se pregătea să plece, dar am apucat să spun:
Stați, vă rog. Vă știu chipul de mică. L-am văzut într-o fotografie veche, păstrată de mama. Spunea că e cineva din trecut. Dar niciodată nu mi-a spus cine.

S-a oprit, oftând.
Am fost cândva foarte apropiat de mama ta a spus încet. Foarte apropiat.

L-am poftit în casă.

Ne-am așezat în bucătărie. Nici nu s-a atins de ceaiul pe care i l-am pus.
Mama ta a fost logodnica mea. Demult, în 1972 urma să ne căsătorim. Dar s-a întâmplat ceva.
Am rămas fără cuvinte.
Tatăl meu n-a fost de acord. Familia insista să renunț. Am fost laș. Am plecat la lucru în Germania și am lăsat-o singură. Când m-am întors, era deja cu altcineva. Nu m-a mai vrut. Și atunci am aflat că fusese însărcinată. Dar nimeni nu mi-a spus vreodată dacă era copilul meu.

S-a uitat la mine în tăcere.
Ce-ați făcut atunci? am întrebat.
Am trecut o singură dată pe la casa ei. V-am văzut de departe. Aveai trei ani, poate. Semănai cu ea. Dar am fugit. N-am avut curaj. Ani la rând am urmărit de la distanță. O dată te-am văzut la cimitir. Știu, sună ciudat. Dar n-am vrut să vă tulbur viața.

Nu am știut ce să mai spun.
Deci vreți să spuneți că s-ar putea să fiți tatăl meu?
A dat din cap. Nu vreau nimic de la tine. Doar am vrut să știu dacă ești fericită.

Am stat de vorbă mult timp. Despre viață, alegeri, și cum o lașitate poate schimba un destin. Când a plecat, mi-a lăsat un număr de telefon și o plic. Înăuntru era o fotografie veche cu mama și el tineri, îmbrățișați, fericiți. Pe spate scria: Pentru totdeauna B. 1971.

Au trecut câteva săptămâni. Am făcut un test ADN. Mi-a confirmat că sunt fiica lui.

N-am spus nimănui, doar soțului meu. Tatăl care m-a crescut nu mai este de mult, iar mama și-a dus taina în mormânt. Dar acum știu mai mult. Și știu că iubirea, chiar și nerostită, lasă urme. Uneori, ascunse într-un sertar. Alteori, în ochii unui necunoscut care, peste ani, îți găsește portofelul și trecutul.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

5 × 1 =

Mi-am pierdut portofelul. Mi l-a înapoiat un bărbat a cărui față o știam din pozele de familie, dar despre care nimeni nu mi-a spus vreodată cine este
— Da’ tu cine te crezi să-mi dai ordine mie?! — Zina Petrovna a aruncat cârpa drept în fața nurorii sale, Tamara. — Stai în casa mea, mănânci mâncarea mea! Tamara și-a șters fața și a strâns pumnii. Trei luni de când era măritată, dar fiecare zi seamănă cu o luptă pe front. — Eu spăl podeaua, gătesc, spăl hainele! Ce mai vreți de la mine? — Vreau să nu mai comentezi! Venetică! Ai venit cu un copil străin după tine! Micuuța Olena s-a ițit speriată din spatele ușii. Are doar patru ani, dar înțelege deja: bunica-i rea. — Mamă, destul! — Stepan a intrat murdar, obosit după muncă. — Ce iarăși s-a întâmplat? — Ce?! Nevasta ta îmi răspunde obraznic! Eu îi spun – ciorba e prea sărată, iar ea mă contrazice! — Ba ciorba e bună, — a rostit obosit Tamara. — Căutați numai pricină… — Auzi? O acuz eu pe nedrept! În propria-mi casă! Stepan a tras-o pe Tamara la piept. — Mamă, destul. Tamara muncește de dimineață până seară. Tu numai ceartă… — Așa?! Acum te întorci împotriva mea! Te-am crescut, te-am făcut om și uite cu ce mă răsplătești! Bătrâna a plecat trântind ușa, lăsând în bucătărie o tăcere apăsătoare. — Iartă-mă, — Stepan i-a mângâiat fruntea soției. — Cu vârsta e de nesuportat. — Stepane, nu mai rezist… Poate am găsi o cameră cu chirie? — Cu ce bani? Eu sunt tractorist, nu director… Tamara s-a cuibărit la pieptul lui. Om bun, harnic… Dar mama lui – un adevărat coșmar. S-au cunoscut la bâlciul din sat – Tamara vindea șosete croșetate, Stepan cumpăra de iarnă. Nu l-a deranjat că ea avea copil: și el iubea copiii. Nunta a fost modestă. De la prima zi, Zina Petrovna n-a putut-o suferi pe nora: tânără, frumoasă, cu facultate, contabilă, iar fiu-său numai tractorist. — Mamă, hai la masă, — Olena o trăgea de fustă. — Vin, draga mea. La cină, Zina Petrovna și-a împins ostentativ farfuria: — Așa mâncare, parcă porcilor! — Mamă! — Stepan a bătut cu pumnul în masă. — Destul! — Ce destul? Spun doar adevărul! Uite la Svetlana ce gospodină e! De-asta n-ați fi în stare! Svetlana, fiica Zinei Petrovna, locuiește la oraș, vine o dată pe an și pe numele ei e casa, deși nu trăiește aici. — Dacă nu vă place cum gătesc, gătiți dumneavoastră, — i-a zis calm Tamara. — Cum îndrăznești!… — S-a terminat! — Stepan a stat între cele două. — Mamă, ori te potolești, ori plecăm! Chiar acum! — Și unde? Pe drumuri? Casa nu e a voastră! Așa era: casa îi aparținea Svetlanei. Stăteau aici doar cu îngăduință. *** Povara prețioasă Tamara n-a dormit toată noaptea. Stepan o ținea în brațe… — Rabdă, iubita mea. Voi strânge bani, cumpăr tractor, pornim afacere, o să avem casă a noastră… — E foarte scump, Stepane… — Mă descurc. Doar să crezi în mine. Dimineață, Tamara s-a trezit cu greață. Testul de sarcină: două linii. — Stepane! Uite! A sărit să o ia în brațe. — Tamaro! O să avem un copilaș! — Şștt, încet! Să nu audă mama ta… Prea târziu. Zina Petrovna stătea deja în ușă. — Ce-i cu gălăgia? — Mamă, Tamara e însărcinată! Buzele bătrânei s-au strâns supărate. — Și unde vreți să trăiți? E înghesuială și așa. Vine Svetlana, vă dă afară! — Nu ne dă afară! Și e și casa mea! — Casa e a Svetlanei, să nu uiți! Tu ești un simplu chiriaș… Bucuria li s-a risipit instantaneu. O lună mai târziu s-a întâmplat nenorocirea. Tamara a ridicat o găleată grea – nu aveau apă curentă. Durere cruntă, sânge… — Stepane! Pierdut sarcina. Medicii au zis: stres, suprasolicitare. Îi trebuie liniște. Dar ce liniște în casa soacrei? Tamara privea tavanul salonului de spital. — Gata, plec de la el, — i-a spus prietenei la telefon. — N-am unde să mai rezist… — Tamara, dar Stepan? E băiat bun! — Bun, dar cu mama lui n-aș mai rezista… Stepan a venit murdar, cu un buchet de flori de câmp. — Iartă-mă, Tamaro! Eu sunt vinovat! N-am putut să te apăr… — Stepan, nu mai rezist să trăiesc acolo. — Știu. Iau credit, găsim chirie… — N-o să-ți dea, salariul e prea mic. — O să-mi dea. Am mai găsit un serviciu, noaptea – la fermă. Ziua pe tractor, noaptea cu vacile… — Stepan, o să cazi de oboseală! — Nu contează, pentru tine mut și munții! Tamara s-a întors acasă peste o săptămână. Zina Petrovna a întâmpinat-o cu zeflemea: — Vezi, n-ai putut ține sarcina? Știam eu, ești slabă… Tamara a trecut fără să răspundă. Soacra nu merita lacrimile ei. Stepan muncea de dimineață până noaptea. Tamara s-a angajat ca contabilă: puțini bani, dar fiecare leu contează. A început și ea serviciul. Ziua la birou, seara acasă cu copila. Zina Petrovna o țesea cu reproșuri, dar Tamara nu le mai băga în seamă. *** Colțul nostru și un nou început Stepan strângea bani de tractor. A găsit unul vechi, ieftin, dar varză. — Ia credit — a spus Tamara. — Îl repari, o să lucrăm pe el. — Și dacă nu reușesc? — O să reușești. Ai mâini de aur! Au cumpărat “harbul”. Vecinii râdeau: pocnitoare! Stepan repara motorul noaptea, Tamara îl ajuta. — Dormi, ești obosită… — Am început împreună, terminăm împreună. Două luni de muncă. Apoi, într-o dimineață, harbul a pornit. Stepan nu-i venea să creadă; Tamara l-a îmbrățișat. Primele comenzi: arat la vecin, adus lemne… Banii au început să vină. Apoi Tamara iar a avut grețuri. Stepan a sărit: “Ești însărcinată! Acum nicio muncă grea!” O păzea ca pe ou. Zina Petrovna pufnea: “Prea mare milă, eu am crescut trei copii, n-am murit!” Dar Stepan era de neclintit. În luna a șaptea, a venit Svetlana cu familia: — Mamă, vindem casa. Ne mutăm la oraș. Tu vii la noi. — Și cu Stepan și Tamara ce faci? — a întrebat Zina Petrovna. — Ei să-și caute unde să stea. — Dar eu m-am născut aici! — s-a revoltat Stepan. — Casa e a mea! — Când trebuie să plecăm? — a întrebat cu calm Tamara. — Într-o lună. Seara, Tamara și Stepan stăteau îmbrățișați. — Cum să facem? Curând vine bebelușul… — Găsim ceva. Important e să fim împreună. Stepan a lucrat cât trei oameni. Într-o săptămână a strâns cât altădată într-o lună. Apoi l-a sunat Mihu din satul vecin: — Stepane, vând casa. Bătrână, dar bună. O dai cu ochiul? Casa: modestă, dar trainică. Sobă, trei camere, coteț. Jumătate din bani aveau. — Dă-mi restul în rate, Mihu! — Îți dau, că ești om bun! Au plecat acasă plini de speranță. Zina Petrovna i-a întâmpinat cu țâfnă: — Unde ați fost? Svetlana a adus actele! — Foarte bine, — Tamara calmă. — Noi ne mutăm. — Unde? În stradă? — În casa noastră. Am cumpărat-o. Soacrei nu-i venea să creadă. — Mințiți! De unde aveți bani? — Am muncit, — a spus Stepan, îmbrățișând-o pe Tamara. — În timp ce tu doar cleveteai, noi trudeam. Mutarea a fost ușoară: aveau puține lucruri. Olena alerga bucuroasă dintr-o cameră-n alta. — Mămico, chiar e casa noastră? — Da, puiule! E doar a noastră! Zina Petrovna a venit a doua zi: — Stepane, luați-mă și pe mine… La oraș nu rezist. — Nu, mamă. Ți-ai ales. Rămâi cu Svetlana. — Dar eu sunt mama voastră! — Mamele nu spun niciodată nepoatelor “străine”. La revedere! A închis ușa. A fost greu, dar așa trebuia. Matias s-a născut în martie: sănătos, cu glas puternic. — Tot pe tată-său îl seamănă! — a glumit moașa. Stepan și-a ținut fiul în brațe, cu ochii umezi. — Tamara, îți mulțumesc pentru tot! — Eu îți mulțumesc, Stepan, că n-ai cedat și ai crezut mereu. Încet, casa a prins viață: grădină, găini, tractorul aducea venit. Seara, pe prispă: Olena cu cățelul, Matias dormea liniștit. — Știi, — a spus Tamara, — sunt fericită. — Și eu. — Ții minte cât am suferit? Credeam că nu mai pot… — Ai putut! Ești tare! — Suntem tari. Împreună. Soarele apunea după pădure. În casă mirosea a pâine proaspătă și lapte. Casa lor. Adevărata casă. Unde nimeni nu te spune “străin”. Unde poți trăi, iubi și crește copii. Unde poți fi, în sfârșit, fericit. *** Dragi cititori, fiecare familie are încercările ei, nu e mereu ușor să le depășești. Povestea Tamarei și a lui Stepan e ca o oglindă: ne regăsim în ea cu propriile greutăți, dar și cu puterea de a merge înainte. Așa e viața la noi: de la necaz la bucurie și mai departe, până ce norocul îți zâmbește. Dar voi ce părere aveți? A făcut bine Stepan să-și rabde mama atâția ani sau trebuia să-și caute din timp colțul lui? Și pentru voi ce-nseamnă cu adevărat “acasă”: patru pereți sau căldura familiei? Scrieți-ne gândurile voastre, că viața e o școală și orice lecție e prețioasă!