– Ali ipak smo obitelj – rekli su moji brat i sestra onog dana kad smo na Mirogoju ispraćali mamu na vječni počinak.

Ali ipak smo obitelj rekli su moji brat i sestra na dan kad smo ispratili majku na groblju u Zagrebu.
Isti oni koji nisu bili tu ni kad je jedva mogla ustati iz kreveta. Isti oni koji se nisu javljali na telefon, niti su dolazili kad je trebalo najviše. Pisali su samo: Javi ako nešto treba ali nisu nikad došli.

A baš toga dana prvi su stigli. Svečano obučeni, s pripremljenim suzama i zagrljajima, kakve majka nije osjetila godinama.

Promatrao sam ih i nisam znao trebam li više tugovati za majkom ili zbog licemjerja koje je hodalo tik uz njezin lijes.

Brinuo sam se za nju sam. Kad je doktor rekao: Nemojte je ostavljati samu, svi su spustili pogled u pod. Ja sam ostao.

Bio sam uz nju kad je polako zaboravljala imena. Kad joj je za najjednostavnije stvari trebala pomoć. Kad je kroz suze molila oprost što je postala teret. Kad je pitala za njih a ja lagao, da je poštedim bola.

Moj je život postao raspored lijekova, neprospavanih noći i straha da će otići s osjećajem da je napuštena.

Oni to nisu vidjeli. Nisu vidjeli noći bez sna, padove, suze koje sam krišom puštao u kupaonici, umor koji prodire do kostiju.

A kad je otišla e onda su došli. Ne da pitaju kako sam ja. Ne da zahvale. Ne da pomognu.

Došli su pitati:
Što je s kućom?
A zemljište u Dalmaciji?
Što je ostavila iza sebe?

Tek tada sam shvatio nešto što mi je slomilo srce: za neke je bolesna majka problem a pokojna majka prilika. I najgore nije čak ni to. Najgore je bilo čuti:
Ionako si dobio više.
Pa živio si s njom.

Kao da je briga bila nagrada.
Kao da je ljubav stvar dogovora.
Kao da se žrtva može mjeriti kvadratima i postocima nasljedstva.

Htjeli su dijeliti imovinu, ali ne i odgovornost. Tražili su jednak dio, a nisu bili ondje kad je trebalo. Pričali o pravdi, a prije su šutjeli.

Toga dana nisam se svađao. Nisam vikao. Nisam objašnjavao.

Jer sam shvatio da već imam nešto što oni nikad neće imati.

Njezine posljednje riječi.
Posljednji pogled.
Posljednje stisak ruke.
I sigurnost da nije otišla sama.

Oni su odnijeli stvari. Ja sam zadržao mir. I vjerujte mi vrijedi više nego sve kune.

Ako ovo čitate, a niste danas uz svoju majku, već mislite što će ostati iza nje zastanite.

Imovina se može podijeliti. Savjest ne.

Ima stvari koje se ne mogu kupiti za nikakav novac: miran san, kad znate da niste iznevjerili onda kad je bilo najvažnije.

Iz ove boli naučio sam: ništa nije vrednije od mira u srcu kad znate da ste učinili sve što ste mogli za onoga tko vas je najviše volio.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

15 − thirteen =

– Ali ipak smo obitelj – rekli su moji brat i sestra onog dana kad smo na Mirogoju ispraćali mamu na vječni počinak.
Lucrurile tale sunt lângă lift. Ia-le și pleacă — Dănuța, de ce te-ai încuiat? — zâmbi el, dar în ochi i se citea îngrijorarea. — Am schimbat yala, Romică. — De ce? — Pentru că m-am desteptat. Lucrurile tale sunt lângă lift. Ia-le și pleacă. Danei îi era 46 de ani, „Romeo” al ei — 51. Diferență perfectă, oameni maturi, fără iluzii roz, fiecare cu trecutul lui. După un divorț demult trecut pentru Dana și două tragedii în spatele lui Romică, lumea îi credea pereche minunată. Romică o lăuda mereu pe aleasa lui: — Ce bine miroase, — zicea, mușcând din plăcintă. — Ești o vrăjitoare, Dana. — E doar o simplă plăcintă cu mere, — roșește ea. — Mănâncă, cât e caldă. Singurul lucru care o supăra pe Dana la concubinul ei era obiceiul lui de a vorbi mereu despre trecut. — Știi, și Luizei găteam, în weekend. Făceam clătite. Dar tot comenta că risipesc făina. Și când am divorțat, a luat și tigăile cu ea. „Cadou de la mama, nu te atinge”, mi-a zis. — Ce măruntă, — clatină Dana din cap. — Să te cerți din cauza tigăilor… — Nu doar tigăile! — zâmbi Romică amar. — Totul mi-a luat. Apartamentul pe numele ei, cât munceam pentru familie prin delegații. Mașina a dat-o băiatului deși nici permis n-avea. Am ieșit din casă cu o geantă sport. Chiloți, șosete și-o periuță de dinți. Danei îi venea să plângă atunci: Cum să trăiești cu cineva ani și să-l dați afară ca pe-un câine oarecare? — Dar a doua? — întrebă ea încetișor, deși știa povestea. — Cu a doua am priceput repede: nu era să fie. Patru ani de chin, nici acolo… mama-soacră se băga. Ce să-mpărțim? Numai datorii și copil. Am lăsat totul și-am plecat. Nu-s din ăia care se judecă cu femeile. Sunt bărbat, câștig la loc. „Adevărat bărbat”, gândea Dana cu respect. Alții s-ar fi certat pe fiecare furculiță, el a plecat cu capul sus! — Am apartament mare, avem loc, — i-a zis Dana la început, cam acum trei luni. — Şi-o casă la țară. E nevoie de bărbat acolo. — Nu-i frumos, Dana, — privi Romică în jos. — Nu-s vreun întreținut. Caut de muncă, mă ridic pe picioare… — Nu mai spune prostii. E mai ușor în doi. Până la urmă s-a mutat. Avea puține lucruri: o valiză veche, două costume trecute de vreme și un laptop. Dana l-a copleșit cu grijă. Voia să-i arate că nu toate femeile-s prădătoare. Cu fostul soț, Vali, Dana s-a despărțit civilizat — dragostea s-a terminat, au împărțit casa, au vândut, au luat două mai mici. Vali plătea pensia, urări la sărbători, sec, dar constant. Romică era altfel. *** Primul semn ceva nu era în regulă a venit după o lună. Motiv minor, dar… Romică zise că merge la magazin de bricolaj, să cumpere balamale pentru ușa de la hol — căzuse puțin. — Revin repede, — strigă el din ușă. A venit după patru ore. Fără balamale. — Închipuie-ți, era închis! — povestind supărat, dezbrăcându-și pantofii. — Inventar sau verificare. Am cutreierat tot orașul, nu era mărimea potrivită. Dana mirată: — La „Dedeman”, inventar? Sâmbătă? Ei sunt non-stop. — Și eu zic la fel! Haos. Era un afiș pe ușă. — Ciudat, — ridică Dana din umeri. — Lasă, cumpărăm altădată. Seara, duce gunoiul și o întâlnește pe tanti Vali, vecina, cu un super sac din exact același magazin. — Greu, nu? — întreabă Dana. — Vai, și încă cum, dar azi-s mega-reduceri! Plin de lume. Dana a încremenit. — Cum adică plin de lume? Nu era închis? Tanti Vali se uită ca la o nebună: — Închis? Să funcționeze! Am fost acum o oră acolo. Dana revine acasă cu inimă bătând cu putere. De ce a mințit-o? Putea spune c-a stat la un prieten, la terasă, ori s-a plimbat! De ce să inventezi povestea cu magazinul? Romică stătea la televizor. — Romi, — încercă Dana calmă. — Am întâlnit vecina. Tocmai a venit din magazinul de bricolaj. Zice că-i deschis. Nici nu s-a întors la ea. — Da? Poate au deschis. Când am fost eu, scria „Pauză tehnică 15 minute”. Am așteptat jumate de oră, nu deschideau. M-am dus la piață, acolo nimic. — Ai zis „inventar”. Și că ai cutreierat orașul. Abia atunci s-a uitat la ea. Ochii — nedumeriți sincer. — Dana, ce contează cuvintele? Inventar, pauză — e la fel. N-am cumpărat, n-am cumpărat. De ce faci tragedie? Dana s-a simțit vinovată. Chiar așa, ce s-a găsit să întrebe? Poate a uitat, bărbații nu-s atenți cu detaliile… Săptămâna următoare, scenariul se repetă. Zice că l-a sunat fostul șef la interviu. — Firmă serioasă, Dana. Salariu-super! Dacă mă iau, ți-o iau blană. Seara sosește posomorât. — Și? — sare Dana. — Ei, — face un gest. — O țeapă. Promit una, la față e nimic și program de sclav. Le-am zis să-și caute alt fraier. — Păcat, — oftează Dana. — Lasă, o să mai găsești. Cine te-a sunat? Ivan Petru? — Care Ivan Petru? — se încruntă, de parcă nu pricepea. — Ai zis că șeful tău de dinainte. — A, ăla… Nu, era Sergiu, adjunctul. Cu el eram prieten. Și Ivan Petru e la pensie demult, — și-a întors privirea și-a mers la baie. Dana sigur știa: cu trei zile înainte spusese cum Ivan Petru fix personal i-a strâns mâna, promițând să-l cheme înapoi. „Oare eu nu mai țin minte?” Seara, când Romică a adormit, i s-a aprins telefonul pe noptieră. Dana niciodată nu a căutat prin telefoane. Dar mesajul era la vedere: „Iubi, când dai banii înapoi? S-a făcut luna. Nu-i frumos să ignori.” Număr necunoscut. *** La mic dejun, Dana întreabă: — Romi, ai primit azi-noapte SMS. Cineva întreabă de datorie. Romică a tușit, s-a înroșit. — S-or fi greșit. Spam. Numai țepari… — A început cu „Iubi”. El a râs, cam forțat. — Uite și tu ce fac șarlatanii! Nu-i băga-n seamă, Dana. A luat telefonul, ștergând grăbit ceva. — Ascultă, — schimbă vorba. — Am o problemă. Fata mea din prima căsnicie, Cătălina, ia-o de unde n-ai… Nepotu’ răcit rău, medicamente scumpe. A plâns la telefon. Nu pot s-o refuz, e sânge din sângele meu. — Desigur, — se încordează Dana. — Cât trebuie? — Vreo cincisprezece mii. Până iau salariul nu mă ajută nimeni, mă întinzi? Când mă angajez, ți-i dau la leu. Dana îl privește. — Cincisprezece mii… Ce boală? — Eh… alergie puternică. Edem Quinke, acum fac recuperare. — Am înțeles. Scoate banii din dulap. — Poftim. — Sărut mâna, comoara mea! — sare, o pupă pe obraz. — Cătălina o să se roage pentru tine. Toată ziua n-are liniște. Nu pentru bani. Banul se face. Dana simțea în oase că Romică o minte. Știa parola de la tableta lui, uitată prin living — patru de unu, spusese el odată. Intră pe rețele, caută mesajele cu „Cătălina Roman”. Fiica. Dialog scurt: „Tata, când plătești pensia de întreținere? Mama zice că cheamă executorii dacă nu. N-avem bani de mâncare, tu mereu aburești!” Data — ieri. Raspuns Romică: „Cătă, mai ai răbdare. Acum fraieresc o băbătie, iau banii și-ți rezolv. Nu mă presa.” Dana a rămas țeapănă pe canapea. „O băbătie”. Ea. Ea e… fraiera. Mai răsfoiește. Dialog cu Tania: „Iubi, unde ești? Sunt gata! Promiteai azi să vii.” Romică: „Vin, puiule. Tocmai am stors niște bani de la baba mea cică pentru nepot. Ajung în oră.” A pus tableta pe masă. Nu-i mai tremura mâna. Un calm rece, glacial. Toate piesele s-au pus la loc. Toate „soții rele” care l-au lăsat lefter. Toate „căsnicii ratate”… N-a fost nicio nenorocită. Doar femei sătule de minciuni. El nu-i victimă, el era parazitul. Dana a mers la bucătărie, a luat sacii menajeri, a deschis șifonierul în dormitor. Costumele, cămășile, șosetele — toate la sac. Aparatul de ras, periuța, încărcătoarele. Trei saci mari la ușă. A schimbat yala — pricepută la toate după 12 ani singură. *** Romică vine după trei ore, încearcă cheia. Nu merge, sună disperat la ușă. Dana deschide cu lanțul pus. — Dănuța, de ce te-ai încuiat? Și cu yala asta… — Am schimbat yala, Romică. — De ce? — Pentru că „fraiera” a devenit mai deșteaptă. Romică s-a blocat. — Ce vorbești? Care fraieră? — Aia pe care o prostești de bani. Lucrurile tale-s la lift. Ia-le și du-te. — Dana, ești smintită? Cine ți-a băgat prostii-n cap? La fată am fost, cu medicamentele! — Am citit tot, Romică. Și cu Cătălina, și cu Tania. S-a oprit. Preț de-o clipă i-am văzut spaima, apoi ura în ochi. — Deci ai umblat la tableta mea? Cu ce drept?! Ăsta e spațiul meu privat! — a urlat. — Spațiul meu înseamnă casa mea și portofelul meu. Tu ești un hoț și-un mincinos. — Du-te-n…, — s-a stâlcit el.— Am stat cu tine de milă! Credeam c-ai măcar mâncare bună, dar nici borșul nu știi să-l faci! — Ia-ți lucrurile, Romică. Și vezi-ți banii ca onorariu pentru teatru. Ieși ieftin. A mai vrut să spună ceva, dar Dana i-a trântit ușa în nas. De afară s-a auzit o izbitură și niște sudalme. Dana a mers la bucătărie. Cana lui de ceai era pe masă, cu zaț pe fund. A golit-o la chiuvetă. A aruncat cana la coș. Pe urmă farfuria lui preferată. Telefonul a sunat — fostul soț. „Salut. Fiica a zis că ți s-a stricat robinetul la vilă. Sâmbătă trec pe acolo, să mă uit. Tu ce zici?” Dana zâmbește. „Salut. Vino oricând. Te aștept cu plăcintă cu mere. Sunt bine. Mai bine decât credeam.” *** Aventurierul a mai chinuit-o o vreme pe Dana. Venea aproape zilnic, când implora, când amenința, când bătea-n ușă. Până la urmă, plângere la poliție, și-a găsit altă victima. Iar Dana nu mai avea nevoie de nimic. Doar de liniște, pace și… un pic de singurătate.