Jurnalul Dinei, 28 februarie
Lucrurile tale sunt lângă lift. Ia-le și pleacă.
Dinucă, de ce te-ai încuiat? zâmbea el, dar i-am văzut neliniștea în ochi.
Am schimbat broasca, Răzvan.
Pentru ce? zâmbetul i s-a șters instant.
Pentru c-am devenit mai deșteaptă. Lucrurile tale te așteaptă la lift. Te rog, ia-le și dispari din viața mea.
Am patruzeci și șase de ani, Răzvanul meu are cincizeci și unu. Diferența dintre noi părea una potrivită. Amândoi trecuți prin viață, fără iluzii roz sau povești de adormit copiii.
Eu, Dina, am divorțat demult, de-aceea nici nu mă mai doare, iar la Răzvan, două tragedii… Formam o pereche frumoasă, mă lăudam cu el.
Răzvan nu scăpa nicio ocazie să mă aprecieze:
Miroase delicios! spunea mușcând cu poftă din plăcinta cu mere. Ești o vrăjitoare la bucătărie, Dina.
Ah, o simplă plăcintă, nu-i nimic special! îi răspundeam jenată. Mănâncă, cât e caldă.
Mă enerva doar un singur obicei la Răzvan: faptul că nu pierdea nicio ocazie să povestească despre fostele lui relații.
Știi, și Lenuței îi făceam de toate. În weekend îi pregăteam clătite, dar ea zicea că fac risipă de făină.
Imaginează-ți: Răzvan, doar strici mâncarea degeaba…, iar când am divorțat, a luat până și tigaia cu care-i făceam, cica era cadou de la mama ei, să nu pun mâna!
Ce lucru mic, să te cerți pentru tigăi, am clătinat din cap. Oamenii se despart din atâtea nimicuri…
Ah, dacă era numai pentru tigăi! s-a amărât el. A pus mâna pe tot! Casa și-a trecut-o pe nume ei cât eram cu serviciul, mașina a dat-o băiatului, deși nici permis nu avea. Am ieșit din casă doar cu o geantă sport: câteva chiloți, șosete și periuța de dinți.
De fiecare dată când povestea asta, îl compătimeam sincer. Cum poți, după ani împreună, să dai omul afară ca pe un câine? Se poate așa ceva?
Și cea de-a doua? am întrebat, deși știam povestea.
Cu a doua ne-am dat seama repede că nu suntem făcuți unul pentru altul. Ne-am chinuit patru ani, apoi iarăși… Soacra s-a băgat la mijloc. Oricum, nu aveam nimic de împărțit decât datorii și copilul. Am plecat, am lăsat tot. Nu mă târăsc prin tribunale cu femei. Mă descurc singur, sunt bărbat!
Bărbat, am gândit plină de respect. N-a stat să-și scoată ochii pentru o furculiță! A plecat cu demnitate. Asta da, caracter!
Am apartament mare, avem loc destul, i-am spus la începutul relației noastre, cu vreo trei luni în urmă. Și o căsuță la țară, unde mâinile tale ar fi de folos.
Dină, mi-e rușine… Eu nu-s un trântor. Caut de lucru serios. Să mă pun și eu pe picioare…
Hai, nu mai spune prostii. E mai ușor să fim doi împreună.
Nu a acceptat din prima să vină la mine, dar până la urmă, a adus puținele lui lucruri: o valiză uzată, două costume vechi de ani și un laptop.
L-am răsfățat, m-am străduit să-i arăt că nu toate femeile sunt cu colți.
Cu fostul meu soț, Vlad, a fost o separare civilizată. Dragostea s-a terminat, am împărțit apartamentul, l-am vândut și am luat fiecare două garsoniere. Vlad și-a plătit mereu pensia alimentară pentru fiica noastră, de sărbători dădea un telefon sau un mesaj. Distanțat, dar corect.
Răzvan era altfel.
**
Primul clopoțel de alarmă a sunat la doar o lună de conviețuit împreună.
Un nimic, dar…
Răzvan zisese că merge la Dedeman să ia balamale pentru dulapul din hol, că s-a lăsat ușa.
Vin repede, a strigat din ușă. Dus-întors!
A venit după patru ore, fără balamale.
Să vezi, era închis! mi-a povestit revoltat, dându-și jos pantofii. Zi de inventar! Am alergat toată Iașiul și n-am găsit mărimea potrivită.
M-am blocat.
La Dedeman, inventar? Sâmbătă? Ei sunt non-stop!
Uite așa! Era o foaie pusă pe ușă.
Ciudat…, am dat din umeri. Lasă, luăm altădată.
Spre seară, când am ieșit să duc gunoiul, am întâlnit-o pe tanti Valeria, vecina mea, care aducea două plase uriașe de materiale de construcții chiar de la Dedeman.
Grele rău, nu? am întrebat, ținând ușa deschisă.
Vai, nici nu știi! Dar aveau reduceri astăzi, era plin de lume, abia am ajuns la casă.
M-am oprit pe loc.
Cum să fie plin? Erau închis pentru inventar!
Tanti Valeria s-a uitat la mine de parcă nu eram întreagă la minte:
Ce inventar? Eu am fost acolo acum o oră, totul funcționa!
Am ajuns acasă cu inima ghem.
De ce să mintă? Dacă a ieșit la o bere cu un prieten, să spună! De ce să inventezi magazine închise?
L-am găsit pe Răzvan la televizor, schimba canalele absent.
Răzvan, am zis cât de calm am putut. Am vorbit cu tanti Valeria. Tocmai era la Dedeman. E deschis.
Nu a schițat nimic, nici nu s-a întors spre mine.
Oi fi deschis acum. Când am fost eu, scria pe ușă Pauză tehnică 15 minute. Am așteptat, nu s-a întâmplat nimic. Am mers la piață, tot nimic.
Dar ai spus de inventar. Că ai colindat orașul.
Atunci s-a întors și avea o față sincer nedumerită.
Hai, Dină, ce te cramponezi atâta? Pauză, inventar… Tot aia, nu am găsit ce voiam. Mă duc mâine. Ce să facem tragedie?
M-am simțit de parcă eu exageram. Poate chiar eram prea atentă la detalii… Bărbații nu sunt foarte atenți la nuanțe.
Peste o săptămână, povestea s-a repetat. Răzvan spusese că l-a sunat fostul șef, să îl cheme la un interviu.
Firmă serioasă, Dină! Salariul, vezi bine… ne facem oameni. Îți iau o blană, să te văd cochetă!
A venit seara posomorât.
Cum a fost? m-am repezit spre el.
Poveste… Au zis una, la fața locului alta. Salariu de nimic, program sclavie. Le-am zis că nu-s fraier.
Of…, lasă, găsești tu altceva. Cine te-a sunat, domnul Marin?
Care Marin? s-a încruntat.
Fostul tău șef.
A, nu, nu… A fost Dan, directorul adjunct. Cu el am avut relații mai bune. Marin e pensionar de mult, nu m-am mai văzut cu el.
De fapt, cu câteva zile în urmă îmi povestise, cu ochii plini de emoție, cum Marin i-a strâns mâna și l-a invitat să se întoarcă. Oare cu mine ceva nu e în regulă?
Când seara, după ce a adormit, telefonul de pe noptieră a vibrat. De regulă, nu mă uit la telefoanele altora, nu-mi place, dar pe ecran apărea mare: Iubitule, când returnezi banii? A trecut o lună! Nu-i frumos să ignori.
Numărul nu era în agendă.
**
Dimineața la micul dejun am întrebat cu calm:
Răzvane, ți-a venit noaptea un mesaj… Cineva te întreabă de o datorie.
S-a înecat cu sandvișul, i-au roșit obrajii dintr-o dată.
Sigur au greșit, spam… Sunt atâția escroci cu sms-uri…
Dar te-a apelat cu Iubitule.
A râs forțat.
Tehnică de marketing! Sunt inventivi escrocii. Nu-i da importanță!
A pus mâna pe telefon și, vizibil agitat, a șters ceva.
Uite, a schimbat subiectul brusc. E ceva urgent la fata mea din prima căsătorie, Roxana. Nepotul e bolnav rău, au nevoie de medicamente scumpe. A sunat și a plâns…
Nu pot să refuz, e sânge din sângele meu.
Bineînțeles, m-am crispat. Cât îți trebuie?
Vreo șapte mii de lei. N-am de unde împrumuta. Mă ajuți? Jur că-ți dau toți banii înapoi, mă angajez cât mai curând!
L-am privit fără cuvinte.
Șapte mii, am repetat. Ce boală are nepotul?
O alergie gravă… A făcut șoc anafilactic. Acum trece prin recuperare…
Înțeleg.
M-am ridicat, am căutat banii și i-am pus pe masă.
Ia.
Doamne, Dină, ești de aur! a sărit, m-a îmbrățișat și m-a pupat rapid pe obraz. Roxana o să se roage pentru tine!
Toată ziua m-am simțit murdară. Nu banii mă deranjau, banii se fac Ceva din mine simțea numai minciună.
Mi-am adus aminte că, recent, Răzvan și-a pus la încărcat tableta veche în sufragerie. Nu prea o folosea, era veche, dar am știut parola patru de unu. Mi-o spusese singur când m-a rugat să-i caut un film.
Am deschis rețelele sociale… Și mi-a atras privirea conversația cu Roxana Răzvan. Fata lui.
Dialog sec.
Tată, când depui pensia alimentară? Mama zice că iar merge la executori. N-avem ce mânca, iar tu tot ne promiți și ne minți!
Datade ieri.
Răspunsul lui Răzvan:
Roxi, ai răbdare! Tocmai fraieresc acum o babă de bani, te rezolv curând. Nu mă presa!
Mi-au amorțit picioarele când am citit. Baba… Era vorba de mine. Eu eram fraiera!
Mai departe, mesaj cu o anume Anca.
Iubi, unde ești? Te aștept. Ai promis azi.
Răzvan: Vin, draga mea. Tocmai am luat bani de la a mea fraieră, cică pentru nepot. Ajung într-o oră.
Am pus tableta pe masă. Erau mâinile reci, ca de gheață. Un calm ciudat mi s-a așternut în suflet.
Tot tabloul s-a completat. Toate soțiile rele nu m-au păcălit; doar niște femei terminate de minciuni. N-a fost vreo victimă, ci un parazit.
Am mers la bucătărie, am luat sacii mari de gunoi, am intrat în dormitor și am golit șifonierul: costume, cămăși, tot ce avea, le-am aruncat în sac. I-am strâns periuța, aparatul de ras, încărcătoarele și le-am pus lângă ușă.
Am schimbat imediat butucul, fără ajutor la câte am făcut singură, nu m-a mai speriat nimic. Pe vremea când renovam casa, am învățat să mă descurc și fără bărbat.
**
Răzvan a venit după trei ore, încercând să forțeze cheia veche. N-a mers. A sunat la interfon. Am deschis lanțul la ușă, atât cât să putem vorbi.
Dinucă, de ce ai încuiat? Nici broasca nu merge… zâmbea, dar avea ochii plini de panică.
Am schimbat broasca, Răzvan.
Dar de ce?
Pentru că proasta a devenit deșteaptă.
S-a oprit în loc.
Ce vorbești acolo? Cine-i proasta?
Cea pe care o fraierești de bani. Lucrurile tale sunt la lift. Ia-le și pleacă.
Dină, ai luat-o razna? Cine ți-a băgat prostiile astea în cap? Eu m-am dus la fată, am dus medicamente!
I-am citit conversațiile și cu Roxana, și cu Anca.
S-a albit la față, ochii i-au devenit reci, apoi s-au umplut de ciudă.
Cum ai intrat tu în tableta mea? N-ai niciun drept! E viața mea privată! a început să țipe.
Viața mea privată e casa și portofelul meu. Tu ești un mincinos și un hoț!
Să te ia dracu! a urlat el, furios. Cine are nevoie de bătrâna asta? Din milă am stat cu tine! Măcar să știai să gătești, dar nici borș n-ai învățat să faci!
Ia-ți lucrurile, Răzvan. Iar banii consideră-i onorariu pentru teatrul tău ieftin.
A mai vrut să spună ceva, dar am închis ușa în urma lui.
A urmat un trosnet în ușă și un șir de înjurături groase.
Am mers în bucătărie. Pe masă era cana lui, cu ceai răcit, un strat gri pe fund. Am turnat-o la chiuvetă și am aruncat cana la gunoi. La fel a ajuns și farfuria lui preferată.
Telefonul a vibrat un mesaj de la Vlad, fostul meu soț.
Salut! Fata mi-a zis că la casa de la țară, la robinet, picură. Trec sâmbătă pe la tine, să-l repar. Tu ce zici?
I-am răspuns cu zâmbet:
Salut! Sigur, te aștept la o plăcintă cu ceai. Sunt bine. Chiar mai bine decât credeam.
***
Mult timp Răzvan n-a vrut să mă lase în pace.
Venea seară de seară, ba plângând și cerându-și iertare pe scări, ba bătând cu pumnii în ușă, amenințând că mă dă afară din casă.
Mi-a trebuit o sesizare la poliție ca să dispară.
Și nu mi-a mai trebuit nimic. Doar liniște, pace… și, mai ales, singurătate.







