Să-ți spun o poveste, așa, ca între noi. Era o bunicuță dintr-un sat din Moldova, pe nume Catinca Bălan. S-a gândit ea să-și ia un cățel mare, de rasă ciobănesc caucazian, pe care l-a botezat Hodorog. Hodorog creștea ca din apă și tot timpul avea grijă de curte ca un paznic de cinci stele. Mânca un lighean de borș cât ai zice pește, scărpina gardul de lemn așa de tare, că s-a strâmbat tot, iar uneori încerca din joacă să apuce poalele fustei bătrânei când trecea pe lângă el. Era și el cățel, pur și simplu trebuia să se distreze cu ceva.
Dar, viața merge înainte. Bunica Catinca s-a stins din viață, nu din cauza cățelului, Doamne ferește, ci pentru că n-a ajuns ea la o sută de ani, ca orice om. Vine familia copiii și nepoții la căsuța unde a crescut mama și unde a făcut ea sarmale de Crăciun. Și, ce să vezi, pe lanț, lângă coteț, stătea Hodorog. După cum îi strălucea privirea, era clar că vizitatorii sunt bineveniți. Doar nu se întâmplă în fiecare zi să vină așa dintr-odată atâtea vitamine și atâta mâncare pe capul lui.
S-a adunat familia la sfat ce facem cu Hodorog? De omorât, nu se îndura nimeni. Să locuiești cu el, îți era și frică, era mai barbar decât hoții. Să-l lași liber nu e creștinește și nici lumea nu-i vinovată să treacă prin așa încercare. Așa că, au hotărât să-i caute o casă bună, chiar și cu ceva bani pe deasupra, dacă era nevoie, numai să-i găsească stăpân iubitor.
Au dat de un domn pe nume Gavril Șerban, care din copilărie a visat să hrănească un câine uriaș cu ligheane de mâncare și să-l scarpine pe după urechi cu o greblă. Oameni cu tot felul de dorințe, pe bune. Au sunat la medicul veterinar din sat.
L-au luat pe domnul doctor Spiridon, i-au spus planul: Punem ceva sedativ, dom doctor, și-l ducem pe Hodorog repede la noua casă. Să nu uite nimeni să-l facă cruce pe noul stăpân și să aprindă o lumânare, pentru sănătate sau, dacă e nevoie, de suflet. Doar Dumnezeu știe ce-o ieși.
Fix la ora stabilită, veterinarul vine cu pușca specială. Numai veterinar să fii ca să ai atâta curaj! Pușca încărcată cu tranchilizant, un foc Hodorog a adormit de parcă l-a luat Morfeu de prieten. L-au desprins de lanț, l-au întins pe o prelată și i-au dat drumul spre portbagajul mașinii.
Câinele în portbagaj, cu salonul în prelungire, doctorul șezând confortabil pe bancheta din față, că doar el era cu meseria. Gavril la volan, iar copiii, nepoții toată familia bătrânei, pe bancheta din spate. Pe drum, vorbe și amintiri, nu mai știau dacă merg la o nuntă sau la un meci.
Și, când să vezi minunea, Hodorog începe să se trezească ușor. Ridică botul, se uită curios în jur oameni peste tot, toți îl priveau ca pe un urs de circ.
Doctorul cu ochii pizduiți de uimire. Gavril, și el numai ochi cât cepele, nici nu mai vedea drumul, putea să intre și-n Prut, nu-l interesa.
Ia uite ce interesant!, și-o fi zis Hodorog el în sinea lui.
Oare, există viață după moarte?, și-o fi zis familia.
Câinele, în loc să se sperie, hop în salon, aproape peste toți, grămadă de oameni. Ce să mai aștepte protocol? Gavril s-a repezit să deschidă portiera, să sară din mașină, de frica sa, deși știa că e la volan. Dar Hodorog a trecut și i-a lins pe toți, de la mic la mare, pe copiii bunicii, nepoți, pe Gavril că-l vedea deja ca pe un frate, și chiar pe doctor Nu-l știu, dar tot om e!
Așa au aflat ei că de fapt se temeau degeaba de monstrul Hodorog. Au mai mers restul drumului lingeauți până la piele, sus de la atâta pupături și jos de la emoții. Iar curtea și grădina bunicii of, ce dor mi-e de ele!
