MONOGAMUL
În ziua înmormântării soției, Vasile nu vărsă nici măcar o lacrimă.
Ai văzut? Ți-am zis eu că n-a iubit-o pe Anica, îi șoptea la ureche Ileana vecinei sale.
Șșt. Și ce mai contează acum? Au rămas copiii orfani cu așa tată, zise vecina.
O să vezi, precis se însoară cu Marioara, o asigură Ileana pe Lenuța.
De ce tocmai cu Marioara? Ce-i trebuie lui Marioara? El a iubit-o pe Paraschiva, ai uitat cum se furișau ei noaptea la fânar? Marioara nu s-ar băga cu el. Are familie, și apoi l-a uitat de mult.
Tu ai habar?
Sigur că am! Marioara are bărbat gospodar, premiant prin sat. Ce să facă ea cu Vasile și turma lui de copii? Ea e femeie chibzuită. Dar Paraschiva… ea tot se trage cu Gheorghiță al ei. O să vezi că acolo se pornește iar focul, o să înceapă iubirea, îi răspunse Lenuța.
Pe Anica au îngropat-o Copiii se țineau strâns de mâini. Mihaiță și Polina aveau amândoi câte opt ani. Anica l-a luat de bărbat pe Vasile din mare dragoste, dar dacă el a iubit-o vreodată, n-a știut nici ea, nici sătenii.
Se zvonea că rămăsese însărcinată și de aceea Vasile a trebuit să o ia de nevastă. Clăvuța, prima lor fată, s-a născut prematură, a trăit puțin, iar copiii au mai venit după mulți ani. Vasile era tot timpul posomorât, sărac la vorbă. Prin sat îi ziceau și Lupul Singuratic. Nu-i prea plăcea să povestească, iar despre mângâieri nici nu putea fi vorba. Cine altcineva știa mai bine decât Anica?
Totuși, Bunul Dumnezeu a avut milă de ea. Cât s-a rugat femeia aceea, numa El știa. Și i-a dăruit Anicăi deodată doi copii.
Polina și Mihaiță, gemeni. Mihaiță era blând și sufletist ca mama lui, iar Polina era rămasă mai mult cu firea tatălui tăcută, te închidea de parcă ai fi încercat să deschizi o ușă ferecată cu o sută de lacăte. Nimeni nu știa ce-i în mintea fetei. Dar de Vasile era mai apropiată, pentru că aveau același fel de a fi.
Vasile lucra adesea în șopron la strung sau dădea cu ferăstrăul, iar Polina roia pe lângă el. El îi bătea la cap cu povețe de viață. Mihaiță era tot lângă mama lui: mătura prin casă, aducea apă cu găletușa, micuț dar de ajutor. Anica și-a iubit copiii, dar parcă pe Mihăiță l-a simțit cu inima mai tare, iar pe Polina n-a reușit niciodată s-o înțeleagă.
Când a simțit că se duce, Anica l-a chemat pe Mihăiță:
Măi băiete, uite, eu mă duc curând. Tu rămâi de căpetenie. Ai grijă de surioara ta! Nu o necăji, fii apărătorul ei, că tu ești băiat, iar ea fată, deci mai slabă și are nevoie de tine.
Da tata? întrebă Mihaiță.
Ce este, copile? nu înțelese Anica.
Tata o să ne apere?
Nu știu, copile… Viața ne arată…
Atunci să n-o lași să mori, mamă! Ce facem fără tine? plângea Mihaiță.
Of, copile, dacă ar fi după mine…, îi răspunse Anica cu un suspin. Și cât ai zice pește, s-a dus.
Vasile stătea tăcut lângă ea, ținând-o de mână. Nu a scos un cuvânt, nu a vărsat o lacrimă. Parcă s-a chircit dintr-odată și s-a înnegrit la chip. Și gata. Atât.
Viața a intrat iar pe făgașul obișnuit. Polina și-a luat rolul de gospodină a casei. Încerca să gătească, să deretice prin casă, dar era mică. Veni sora lui Vasile, mătușa Natalia, și o învăța pe Polina toate ale gospodăriei.
Mătușă Natalia, întrebă într-o zi Polina, tata acum se recăsătorește, nu-i așa?
Cine știe, copila mea, ce-i în mintea lui taică-tău? Crezi că mie îmi spune?
Natalia avea și ea copiii și bărbatul, Petre, și trăiau liniștiți, toți la un loc.
Dar dacă se întâmplă, ne iei la tine? întrebă Polina.
Nu mai bate câmpii, tatăl vostru vă iubește, nu vă lasă nimănui… răspunse Natalia.
Pe la sat, însă, zvonurile se rostogoleau deja și se vorbea că Vasile și cu Paraschiva își reînvie iubirea veche.
Parcă i-a venit mintea la cap Paraschivei, a reluat cu Vasile, și de familia ei a uitat, bârfea Ileana pe la poarta de la Căminul Cultural.
Vai de capul ei de femeie, ziceau celelalte lângă magazinul sătesc.
Hai, tăceți babeselor și duceți-vă treburile! îi mustră Petrică, președintele CAP-ului.
Numai bârfe știți, nici nu vă cunoașteți vecinii cu adevărat, zise el supărat în apărarea lui Vasile.
Adevărul era că Vasile și Paraschiva avuseseră odinioară o dragoste de poveste o dragoste care ar fi putut sta la baza unui roman. Numai că, pe atunci, Vasile a fost trimis la alt sat, cu treabă la colectiv. Cât a lipsit el, Paraschiva s-a zăpăcit cu Gheorghiță Căpățână. Când s-a întors și a aflat, i-a tras o bătaie lui Căpățână de i-au ținut minte toate babele, iar cu Paraschiva a rupt orice legătură.
Ea s-a măritat cu Gheorghiță unul betiv, fugea după femei, și Paraschiva plângea amar că n-a putut păstra lângă ea un om ca Vasile: muncitor, nu bea, tăcut, dar om. După asta, sătenii l-au văzut pe Vasile apropiindu-se de Anica. Iar Anica, ca o floare de nu-mă-uita, înflorea la vedere. Și sătenii ziceau: “Uite ce face dragostea din om!”
Anica fusese cu gândul la Vasile de mult, dar n-a îndrăznit să spună. Așa-i viața…
S-au întâlnit, s-au plimbat, și deodată s-au cununat la primărie. Nunta a fost modestă: singurii aprpiați ai lui Vasile erau Natalia, iar de partea Anicăi, o mamă bătrână. Mama ei o făcuse târziu, și lumea bănuia de cine, dar nimeni nu zicea nimic. În sat totul se știe, dar se tace la vreme.
Președintele CAP-ului, Vasile Stan, era zvonit ca tată adevărat al Anicăi, dar cine să întrebe? Mama ei, Otilia, fusese frumoasă, dar trăise singură și iubise numai după pofta inimii, așa că sătenii n-o aveau la suflet.
Dar Anica n-avea nicio vină, și cu atât mai mult o regretau când a plecat de tânără. Când s-a măritat cu Vasile, Năstase, bătrâna satului, îi plângea de milă:
Vai de capul ei, n-o iubește el, o să sufere toată viața cu el…, prezicea bătrâna.
Cum-necum, Vasile i-a fost credincios. Ce poți ascunde în sat cu una și cu alta? Nimic! Au trăit împreună cincisprezece ani, fără ceartă, și lumea s-a liniștit până când Anica s-a îmbolnăvit la început de iarnă. O boală rea, fără leac.
Într-o zi, Vasile se întorcea de la serviciu.
Vasule, nu vrei să vin un pic pe la voi? Am copt niște plăcinte pentru copiii tăi, îi zise Paraschiva, cu un cofăiel în mână.
Nu, Paraschivo, mulțumesc. Ne-a copt și Natalia destule ieri.
Dar eu din suflet le-am copt, Vasule!
Și soră-mea tot din suflet.
Vasile, hai pe seară la moară, să stăm la o vorbă…
La ce?
Chiar nu-ți mai aduci aminte de noi?
Ce-a fost, a trecut. Îmi iubesc copiii. Pe Anica n-am încetat să o iubesc…
Asta n-o mai aduci înapoi, zise Paraschiva încet.
Dragostea nu moare, îi răspunse Vasile.
N-ai iubit-o, de fapt. Cu ciudă te-ai însurat cu ea.
Paraschivo, mergi acasă, îi zise încet.
Grăbi pasul și nu se uită înapoi. Acasă îl așteptau copiii.
Paraschiva rămase pe uliță, singură.
Anii au trecut. Copiii au crescut. Mătușa Natalia venea mereu pe la ei, dar știa acum sigur că fratele ei rămăsese cu dragostea lui una.
Polino, am auzit că te ții de vorbă cu Ilie Cojocaru, o apostrofă într-o zi Natalia chiar de la ușă.
Așa, și? zise Polina, acum domnișoară.
“Ce frumoasă fată a crescut,” gândi Natalia.
Aveam o vorbă așa, să ai grijă.
Ce să am grijă, mătușă?
Tu știi, ești destul de mare, spuse sever Natalia.
Mătușă, eu pe Ilie îl iubesc cu tot sufletul, și pe viață!
Ție ți se pare acum că-i pe viață…
Nu, eu sunt sigură!
Tu o fi, dar Ilie?
Dacă Ilie mă va trăda, eu nu voi mai putea iubi niciodată pe altcineva!
Asta o cred, zise Natalia cu un oftat.
Seara, Mihai și Polina așteptau pe tatăl lor să vină de la lucru.
Cam întârzie tata, zise Mihai.
Azi e vineri, nu?
Și?
El, în fiecare miercuri, vineri și în zilele de sărbătoare, merge la mormântul mamei.
Tu de unde știi? se miră Mihai.
Ești prostănac, Mihai, dacă nu-l simți pe tata cu sufletul.
Au mers tiptil spre cimitir, pe cărărușa printre grădini. Polina arătă spre figura gârbovită a tatălui:
Ia uite acolo…
Mihai ascultă cu băgare de seamă. Auzea vocea tatălui vorbind cu cineva.
Așa-i, Aniță, ce să-ți povestesc, curând o mărităm pe Polina noastră. I-am strâns zestre, m-a ajutat și Natalia. Ne târâm și noi, trăim cum putem. Vezi, iartă-mă, Aniță, că în viață nu ți-am spus vorbe de dragoste, dar inima mea ți-a spus mai multe decât aș fi putut prin vorbe. Nu-s om de cuvinte, dar cu inima ți-am spus destule…, îi șopti Vasile, răgușit, îndreptându-se spre ieșirea cimitirului.
Polina se uită la Mihai. În ochii fratelui îi străluceau lacrimile.
