Sorin, cred că am lovit o pisică am gâlgâit în telefon.
Și? a răspuns Sorina, cu voce nepăsătoare.
Cum adică și? Ce să fac?
Cel puțin coboară din mașină și verifică dacă mai trăiește.
Am înghițit în sec. Curtea era pustie, iar seara mirosea a praf și a ceva metalic un miros care semăna cu frica. Am deschis ușa încet și, fără să ies, m-am aplecat să mă uit sub mașină. Și am văzut: trăia. O mică bulgăre cenușie tremura, dar ochii îi erau deschiși.
Mai trăiește, Sorin. E vie Ce să fac?
Cum adică ce? Du-o la clinică. Oricum te duceai acolo. Hai, grăbește-te!
Am ridicat-o cu grijă nu s-a opus, doar zăcea, respirând greu. Am așezat-o pe bancheta din spate, într-o cutie de pantofi care zăcea pe podea. Și am plecat.
Clinica era la jumătate de oră distanță. De obicei. Dar nu în ziua aceea. Pentru că acea zi a fost unul din acele momente pe care omul nu le uită ușor, iar cele treizeci de minute s-au transformat în eternitate.
În portbagaj mai era și un câine. Un amestec bătrân, călcat de tren. Vecinii de la casă mă rugaseră să-l duc la clinică să-l adoarmă cinstit, să nu mai sufere, spuseseră. Era un câine vagabond, nimeni nu-l voia cu adevărat, dar ne era milă. Am acceptat. Fără să mă gândesc.
Și acum și pisica asta.
Am mâncat kilometrii, în timp ce în capul meu se rotea doar:
Ce zi e asta? Ce viață e asta?
La clinică, spre surprinderea mea, nu era coadă. Am intrat alergând cu cutia în brațe, ca și cum aș fi dus pe soție la maternitate doctorul a luat-o imediat și a dispărut în salon.
Ce are? Cum e? am stat pe loc, neliniștit.
Vom face o radiografie a spuns asistenta. Pare să nu fie grav, dar trebuie să verificăm.
Cincisprezece minute. O eternitate. Ceasurile păreau să se râdă de mine și să stea nemișcate. M-am plimbat în cerc, uitându-mă la tavan, la geamuri, la afișele cu pisici britanice și Maine Coon
Și în tot acest timp, în mine se frământa ceva. Nu doar neliniște rușine, vinovăție. Cum de n-am văzut-o? N-ar fi trebuit să conduc atât de repede. Aș fi putut evita. Ea mică, neajutorată, pășind pe stradă cu o secundă mai devreme iar eu tocmai mă gândeam unde e cotitura spre clinică. Și atât. O clipă. Un moment care schimbă totul și acum stau acolo, cu nod în gât, rugându-mă în sinea mea: Doar să trăiască. Doar să pot repara
În cele din urmă, a ieșit doctorul.
Trebuie operată
Și atunci mi-am amintit cățelul era încă în mașină!
M-am întors. Liniște. Nu scotea un sunet. Nu se mișca. Am apăsat butonul portbagajul s-a deschis lent.
Doi ochi speriați m-au privit din întuneric. Trăia.
Hei am șoptit. Scuze o să vedem ce putem face.
Am fugit din nou înăuntru. L-am tras pe doctor de mână o femeie cu privire aspră.
Mai am un câine. În portbagaj. L-a lovit trenul, picioarele din spate
Au sunat deja pentru eutanasie Au spus că nu are șanse.
Am rămas fără cuvinte.
Fața doctoriței a rămas impasibilă. A luat o haină pe ea și a plecat cu mine.
Am deschis portbagajul. S-a uitat la câine, apoi la mine. Privirea ei m-a străpuns ca o rază X.
Ai înnebunit? Cine a zis că trebuie eutanasiat? Da, picioarele nu se vor vindeca. Dar poate trăi. Am mai salvat câini în stare și mai rea. Adu-l înăuntru.
Am dat din cap. Nu am protestat. Doctora a spus va trăi. Asta a fost suficient.
Seara am năvălit acasă. Sorina s-a întors surprinsă de la plită:
Ce e cu tine, Mihai?
Fără să spun nimic, am intrat în cameră, am scos vechea carte în care ascunsesem bani. Un vis. O motocicletă. Nu mai conta.
Mihai?! Ce se întâmplă?
Vor trăi! am strigat. Amândoi!
Cine? Ai înnebunit?
Îți explic mai târziu!
I-am păstrat. Pisica s-a numit Mâța. Câinele Zmeu. Am trecut prin tot împreună: perfuzii, nopți albe, recuperare.
Sorina atunci a spus doar:
Dacă sunt ai noștri, o să ne descurcăm.
Și a făcut-o. A hrănit-o pe Mâța cu dragoste, l-a învelit pe Zmeu. Am plâns când Mâța a făcut primii pași. Am râs când Zmeu a gone
