„Îi spunea mamei că învață, dar muncea să-i plătească chimioterapiile.”

Îi spuneam mamei că învăț, dar de fapt munceam ca să-i plătesc chimioterapiile.
În fiecare dimineață mă trezeam la cinci ca să ajung la primul loc de muncă. În timp ce mă pregăteam în liniște, o auzeam pe mama tușind în camera alăturată. Acea tuse care-mi sfâșia inima și care, zi de zi, suna tot mai slab.
Deja pleci, dragă? mă întreba din pat când mă aplecam să mă despart de ea.
Da, mamă. Am cursuri devreme la universitate, minteam cu un zâmbet forțat. Bursa acoperă tot, îți amintești? Nu-ți face griji.
Ochii i se luminau de fiecare dată când pomeneam de studii. Era singurul lucru care o liniștea în mijlocul atâtor dureri.
Sunt atât de mândră de tine, Ana. Fiica mea va fi doctor, șoptea, iar eu înghițeam în sec ca să nu plâng.
Adevărul era că nu pusesem niciodată piciorul într-o sală de curs. Acea bursă era o invenție a mea. Lucram de la șase dimineața până la două după-amiază într-o cafenea, iar de la patru până la unsprezece noaptea spălând birouri. Toate ca să plătesc chimioterapiile pe care asigurarea nu le acoperea pe deplin.
Într-o zi de marți, în timp ce serveam cafea la spitalul unde mama primea tratament, doctorul Popescu s-a apropiat de masa mea.
Ana? Ești fiica doamnei Maria, nu?
Mi s-a încheiat sângele în vine. Da, doctore. E totul în regulă? S-a întâmplat ceva cu mama?
E stabilă, nu-ți face griji, zâmbi. Dar trebuie să vorbesc cu tine. Poți să stai puțin?
Mi-au tremurat picioarele. E vorba despre… plățile? Promit că săptămâna asta voi achita tot ce
Nu despre asta e vorba, m-a întrerupt blând. Mama ta mi-a spus că studiezi medicină cu bursă integrală.
Am simțit cum mi se prăbușește lumea în jur. Eu… doctore, pot să explic
Ana, lucrez în acest spital de cincisprezece ani. Cunosc pe toți studenții la medicină cu bursă din oraș, m-a privit cu înțelegere. Și te-am văzut lucrând aici luni de zile, mereu alergând dintr-o parte în alta.
Lacrimile mi-au curs pe obraji. Vă rog, nu-i spuneți mamei. E singurul lucru care-o ține în viață. Dacă află că am renunțat la școală din cauza ei, o să
Nu-i voi spune, m-a asigurat. Dar vreau să te ajut. Am contacte la universitate. Putem face ca minciuna asta să devină adevăr.
Nu-mi venea să cred ce auzeam. Doctore, nu am bani să
Taxa e plătită. Și restul cheltuielilor, de asemenea. Trebuie doar să te prezinți mâine la opt la facultatea de medicină. I-am povestit situația ta decanului, e un vechi prieten de-al meu.
Am rămas fără cuvinte, plângând ca un copil.
De ce faceți asta pentru mine? am întrebat printre suspine.
Pentru că am văzut dragostea cu care ai grijă de mama ta. Pentru că muncești optsprezece ore pe zi fără să te plângi. Și pentru că cineva ca tine merită șansa să-și împlinească visele pe care a fost nevoit să le pună pe pauză, mi-a pus o mână pe umăr. În plus, avem nevoie de mai mulți doctori ca tine în lumea asta.
În acea seară am ajuns acasă cu inima plină de speranță. Mama era trează, așteptându-mă ca de obicei.
Cum a fost la universitate azi, dragă?
Pentru prima dată după luni de zile, zâmbetul meu a fost sincer. Foarte bine, mamă. Mâine încep cursuri noi. Va fi un an minunat.
Pari altfel, Ana. Mai… luminoasă.
Pentru că simt, în sfârșit, că totul va fi bine, mamă. Totul va fi bine.
În timp ce o învel

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

one + 17 =

„Îi spunea mamei că învață, dar muncea să-i plătească chimioterapiile.”
SOȚIA DE ACASĂ — Și cum reușești să trăiești atâția ani cu aceeași nevastă? Care-i secretul? — mă întreba fratele meu de fiecare dată când venea în vizită. — Dragostea și multă, multă răbdare. Asta-i toată povestea, — îi răspundeam mereu la fel. — Rețeta asta nu-i de mine! Eu iubesc toate femeile, pentru mine fiecare e o enigmă. Să trăiesc doar cu o „carte citită” — mă lași, — râdea fratele. Fratele meu mai mic, Petru, s-a însurat la optsprezece ani. Aleasa inimii lui era cu zece ani mai mare. Asya, o fată blândă și sufletistă, s-a îndrăgostit de el pe viață. Dar Petru doar și-a făcut de cap cu ea. Asya s-a stabilit cu acte în regulă în casa soțului, unde mai locuiau încă șapte rude, și l-a născut pe Mitică. Femeia era convinsă că a prins pasărea norocului de coadă. Li s-a dat o cămăruță mică, numai a lor. Asya avea o colecție superbă de statuete din porțelan, de care era foarte mândră și pe care le prețuia mai presus de orice. Erau zece figurine de mare valoare, pe care le așezase la loc de cinste, pe vechiul comod. Toată familia știa cât de dragi îi erau aceste bibelouri fragile. Mereu se oprea în fața lor, le privea cu drag și le admira. Eu, pe vremea aceea, încă mă pregăteam să-mi întemeiez propria familie, căutam printre pretendente pe cea care să-mi fie jumătatea toată viața. Și dorința s-a împlinit: cu soția mea sunt căsătorit de peste o jumătate de secol… Petru și Asya au trăit împreună zece ani. Ea nu se putea lăuda cu nimic în acea căsnicie. S-a străduit să fie o nevastă bună, își iubea cu adevărat soțul și copilul. Smerită, liniștită, docilă… Dar ceva îi lipsea lui Petru. Odată, fratele meu a venit beat acasă. Ceva nu i-a plăcut la Asya, s-a luat de ea cu glume grosolane, a început să o tragă de mâini. Asya, intuind că vine scandalul, a hotărât să iasă în liniște din cameră. L-a luat pe Mitică și a ieșit în curte. Deodată s-a auzit o bubuitură îngrozitoare. Ea a priceput imediat — se spărgeau figurinele. A intrat într-un suflet în cameră: toată colecția îi zăcea pe jos, făcută țăndări. Doar una scăpase, printr-o minune. Asya s-a repezit, a luat-o cu grijă, a sărutat-o. Nu i-a spus nimic soțului călău, dar ochii îi erau plini de lacrimi. De atunci, între Petru și Asya s-a creat o prăpastie. Cred că ea trăia cu mintea departe de familie. Nu a lăsat totuși niciodată treburile casei, a rămas nevasta exemplară… Dar făcea totul fără tragere de inimă. Petru a început să bea din ce în ce mai des. În jurul lui au apărut femei vulgare, prieteni dubioși. Asya a înteles tot, dar nu a zis nimic, s-a retras în ea însăși. Petru era tot mai rar acasă, își neglija complet familia. Asya a realizat că alergând după vânt nu poți prinde nimic. Așa că au divorțat fără certuri, fără reproșuri. Asya și Mitică s-au mutat în orașul ei natal. Singura statuetă scăpată a rămas pe comod — amintire de la ea. Petru nu a rămas singur: viața destrăbălată a început, fără frâne sau obligații. Ușor se aprindea, dar la fel de ușor se desparte. S-a prăbușit. Trei căsătorii și tot atâtea divorțuri. Îi plăcea să bea până-și pierdea cunoștința, deși era economist apreciat, lucra la institut și chiar publicase un manual cu numele lui pe copertă. I se prefigura un viitor strălucit, dar alcoolul și viața dezordonată au ruinat totul. La un moment dat, familia noastră a crezut că s-a cumințit. S-a însurat cu o femeie fermecătoare, care avea un fiu de șaptesprezece ani. Toți și-au dat seama că Petru și fiul nevestei nu se vor înțelege niciodată. Și așa a fost: după cinci ani, s-au despărțit cu scandal. Apoi s-au perindat: Lilia, Natalia, Svetlana… Pe toate le-a iubit și s-a visat trăind până la adânci bătrâneți… Dar viața avea alte planuri: la cincizeci și trei de ani, Petru a căzut pradă unei boli nevindecabile. Femeile dispăruseră deja din viața lui. Eu și surorile am avut grijă de el la pat. — Semon, dă-mi valiza de sub pat, — mi-a spus greu, abia vorbind. Am scos o valiză prăfuită, am deschis-o și am rămas uimit: era plină de statuete din porțelan, fiecare împachetată în câte-o batistă. — Le-am adunat pentru Asya. Nu pot uita privirea ei mută, când și-a văzut colecția făcută bucăți. S-a chinuit destul cu mine, nevasta mea… Ții minte cum tot colindam țara cu serviciul? De peste tot cumpăram câte o figurină. Valiza are un dublu fund: ia de-acolo și banii. Sunt toate economiile mele. Să le dai soției mele, să-mi ceri iertare din partea mea. Promite-mi, Semon, — s-a întors cu fața la perete. — Bine, Petre, mă ocup eu de tot ce-ai rugat… — abia mai puteam vorbi. Știam că-și trăiește ultimele clipe. — Sub pernă, găsești adresa Asyei, — nu a întors capul spre mine. Asya locuia tot în orașul copilăriei ei. Mitică era bolnav, medicii nu găseau vindecare; doar în Europa mai era o speranță, mi-a scris într-o scrisoare găsită sub perna lui Petru. Se pare că nu pierduseră legătura, dar doar Asya îi scria, el nu răspundea. …După înmormântare, m-am pregătit de drum, ca să-i îndeplinesc ultima dorință a fratelui meu. M-am întâlnit cu Asya într-o gară uitată de lume. S-a bucurat să mă vadă, m-a îmbrățișat: — Semon, ce mult semeni cu Petru! Parcă-l văd în fața mea… I-am dat valiza și mi-am cerut iertare, cum m-a rugat Petru: — Asya, te rog să-l ierți pe Petru. Aici ai bani și ceva de la el. Vei vedea acasă. Să știi că pentru el întotdeauna ai fost soția lui adevărată. Ține minte… Ne-am despărțit pentru totdeauna. Am primit de la ea o singură scrisoare: „Semon, vă mulțumesc ție și lui Petru pentru tot. Îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu că Petru a făcut parte din viața mea. Statuetele le-am vândut cu noroc, am găsit un adevărat colecționar. Nu puteam să le mai privesc; fiecare dintre ele a trecut prin mâinile lui Petru. Păcat că a plecat atât de devreme. Din banii câștigați am reușit să plecăm în Canada, la sora mea, care mă tot chema. Nimic nu mă mai ținea acasă. Doar speranța că mă va chema Petru… Dar n-a mai fost să fie. Sunt fericită totuși că pentru el am rămas soția lui adevărată. Deci nu m-a uitat cu totul. Apropo, lui Mitică îi merge mai bine aici, se simte sănătos. Rămas-bun!” Adresa de răspuns… nu era trecută.