Starija gospođa se okrenula prema Robertu i izgovorila riječi od kojih mu je prošao hladan šapat niz kralježnicu: “Danas će biti prekrasan i sunčan dan. Imat ćemo dovoljno vremena za zajednički plan.”

Još uvijek se sjećam tog mirnog srijedskog jutra kada je Robert putovao vlakom prema svom malom zemljištu izvan Zagreba. Vagon nije bio prepun, a u njegovoj blizini sjela je starija gospođa, očito na putu prema svom vrtu na selu baš kao i Robert, i većina putnika toga dana. Misli su mu bile preplavljene uspomenama na pokojnu suprugu Anicu. Obično su zajedno išli obrađivati svoj vrt, ali nakon njezine bolesti Robert je izbjegavao ta mjesta, obuzet tišinom i tjeskobom.

Kad je vlak pristao na kolodvoru, starica se okrenula prema njemu i izgovorila riječi koje su ga duboko dirnule: Danas je lijep i sunčan dan. Imamo dovoljno vremena da nešto napravimo. To su bile točno iste riječi koje mu je Anica običavala reći. Iznenađen, klimnuo je glavom i počeli su razgovarati o lošoj berbi te godine, o dugoj, hladnoj zimi i o nadama koje su oboje gajili za idući proljetni ciklus.

Kad su stigli do autobusnog stajališta, Robert je shvatio da tu gospođu nikada prije nije sretao. Razišli su se nakon kraće šetnje zajedno. Dolaskom na parcelu vidio je kako je tijekom njegovog dugog odsustva sve zaraslo u korov i travu. No, razgovor s gospođom iz vlaka podigao mu je duh i potaknuo ga da ponovno istraži svoje zemljište.

S novom snagom uhvatio se motike, počeo kopati gredice i čupati korov. Zadovoljstvo koje je osjetio gledajući svoj plodni tlo natjeralo ga je da odluči ne prodati zemlju barem još neko vrijeme. Uživao je pauzu sjedeći na klupi, grizući sendvič i pijući čaj. Pogled na omiljene cvjetove koji su se njihali uz vjetar i zrele jabuke ispod mladog stabla podsjetio ga je na ljepše trenutke.

Njegovo raspoloženje značajno se popravilo i Robert je odlučio češće dolaziti na svoj komad zemlje. Dok je u šumi skupljao gljive, činilo mu se kao da mu je skinuta težina s leđa. Odlučio je nastaviti raditi jer mu je ta rutina donosila radost i osjećaj da je život ponovno dobio smisao.

Na povratku kući opet je susreo onu gospođu s vlaka. Dijelili su jabuke i prisno razgovarali o svojim radovima u vrtovima. Starica ga je ohrabrila, rekavši kako pred njim ima još mnogo života, savjetujući mu da u svojem trudu prepozna izvor veselja i svrhe. Kad je konačno stigao do svoje stanice, Robert se osmjehnuo zalazećem suncu, osjećajući mir u duši, bez više tereta tuge koji ga je godinama pratio.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

five + twelve =

Starija gospođa se okrenula prema Robertu i izgovorila riječi od kojih mu je prošao hladan šapat niz kralježnicu: “Danas će biti prekrasan i sunčan dan. Imat ćemo dovoljno vremena za zajednički plan.”
Cum am făcut de râs soacra mea: Povestea care a rămas legendară în familia noastră și încă o bântuie după atâția ani Această întâmplare s-a petrecut la începutul vieții mele de căsnicie, când eu și soțul meu abia ne căsătorisem. Am observat ceva ciudat, dar nu i-am dat prea mare importanță la momentul respectiv. Această ciudățenie nu avea legătură cu soțul meu – care este și astăzi un ideal pentru mine – ci cu comportamentul mamei lui, adică al soacrei mele. Totul a început încă de la cununie: era atât de morocănoasă și tensionată, de parcă nu ar fi fost o nuntă, ci o înmormântare. Și după nuntă s-a purtat ciudat, iar cum eram tineri și nu aveam apartamentul nostru, a trebuit să locuim la ea. De fiecare dată când treceam pragul, mă privea cu o milă care poate trăda bucuria pentru fericirea noastră, dar eu am pus totul pe seama sănătății ei, nu pe lipsa de umor de la nuntă. Dar în spatele zâmbetului ei posomorât se ascundea agresivitate pasivă cu accente de răutăcisme. Pe ascuns, îmi făcea reproșuri doar ca să mă enerveze. De exemplu, se trezea noaptea să spele vasele spălate de mine cu o seară înainte. Odată m-am trezit și am întrebat-o ce face. Și-a pus fața inocentă și mi-a spus că spală vasele murdare. – Deci, vasele mele nu sunt bine spălate? – m-am gândit atunci, și am început să mă îndoiesc de bunăvoința ei. Pentru mult timp însă, am luat reproșurile ei blânde drept sfaturi materne și îi povesteam fără rețineri chiar și cele mai intime aspecte, cum ar fi neînțelegerile cu soțul. S-a nimerit ca un bun prieten de-al meu să lucreze ca șofer la locul de muncă al soacrei, iar doamnele de acolo discutau bârfele despre viața noastră, doar că în variantă falsă: soțul meu era victima, iar eu cea rea care îl înșela și râvnea la casa mamei lui. Așa am realizat că soacra mea era, de fapt, dușmanul meu ascuns. Femeia era o perfecționistă obsedată de curățenie, iar apartamentul ei era steril ca o sală de operații. De la mine și de la soțul meu cerea același standard. Ne străduiam, dar oricât încercam, n-o puteam mulțumi pe deplin. Când a plecat într-o delegație de două săptămâni, ne-a obligat să ținem casa lună. Un fir de praf pe covor, un fir de păr în baie sau o farfurie nespălată erau motive de infarct. Cât timp era acasă, făceam tot ce puteam să menținem ordinea. Dar, pentru cele două săptămâni cât lipsea, am vrut să luăm o pauză de la curățenia excesivă și să facem curat doar înainte să se întoarcă. Ea, bănuind ce aveam de gând, ne-a dat dinadins altă dată de revenire, ca să vină pe neașteptate, iar noi să nu apucăm să facem ordine. Și, ca să mă facă de râs, a venit însoțită de prietenele ei. Din fericire, prietena mea a aflat de planul murdar și m-a prevenit. Atunci m-am enervat și m-am hotărât să îi stric planul. Am făcut curățenie generală, iar la sosirea ei, am așteptat calmă. Soacra a venit cu gașca ei și cu șoferul, zâmbind perfid și chiuind încet, crezând că o să mă facă de râs. Dar când au intrat și au găsit casa strălucind de curățenie, a rămas cu gura căscată. Prietenele au început să-i facă semne printre zâmbete, iar eu am ieșit relaxată (îmi ștergeam sudoarea de pe frunte, punând aspiratorul la loc) și am zis: – Cum de este covorul atât de curat? Soacra s-a încruntat, a inspectat fiecare colț, iar eu am strâns pumnul în gând: „Nu o să găsești nimic, nu o să găsești nimic!” Așa am făcut-o de râs pe soacra mea la locul de muncă și, de atunci, lumea o privește altfel. Povestea a devenit celebră, i-am șifonat serios orgoliul și, deși au trecut șaptesprezece ani, sunt sigură că încă nu a uitat.