Smaranda, o femeie trecută de a doua tinerețe, trăia într-un sat uitat de lume, undeva în Câmpia Bărăganului unde stuful foșnește fără odihnă. Viața ei curgea molcom, printre zumzetul insectelor și rotocoalele leneșe de praf ridicate de pașii rari ai unui câine bătrân. Gospodăria o ținea ocupată găini, câteva capre și un petec de grădină unde roșiile creșteau visătoare, aproape ireale, ca niște globuri roșii plutind în ceață.
Dar pacea aceasta s-a sfărâmat într-o seară când a auzit, ca prin vis, că familia fiului ei din Chișinău era atinsă de necazuri. Nepotul ei, Ilie, băiat cuminţel cândva, se abătuse de la drumul ce părea trasat: în loc să meargă la universitate, alesese să-și înceapă viața de muncitor la o fabrică din oraș, printre aburi și fiare reci. S-a însurat cu o fată de pe malul Nistrului, iar după ce au avut un băiat, firul vieții i s-a încâlcit când Ilie a căzut pradă sticlei.
Parcă învăluit de ceață, Ilie petrecea nopți lungi în tovărășii dubioase, iar firea i s-a făcut aspră. Certurile și strigătele se izbeau de pereți, făcând casa să pară un labirint strâmt de oglinzi sparte. În pragul destrămării căsniciei lui, Smaranda l-a chemat la ea, crezând cu tărie că aerul din sat și grija ei blândă îl vor întoarce de pe drumul rătăcirii. Își imagina că singurătatea îi va fi umbrită de râsul nepotului, iar mâinile lui o vor ajuta să rupă băierile ierbii sălbatice din grădină.
La început, parcă visul se împlinea: Ilie părea mai liniștit, nevasta lui oftând de ușurare. În seri colorate în nuanțe ciudate de lăcrămioare, săpau și culegeau cartofi din pământul negru al Bălțului. Dar vraja s-a destrămat repede: într-o dimineață, Ilie s-a întors la vechile sale năravuri ca și cum ar fi fost tras nevăzut de ața unei păpuși, iar soția l-a părăsit, luând copilul și umbrela verde cu buline lăsată uitată în hol.
Ilie nu s-a lăsat dărâmat. A adus acasă o fată din vecini, cu ochii ca niște prune brumate, și, împreună, au început să trăiască din mila și suferința bătrânei Smaranda. Pe nesimțite, datoriile au crescut ca buruienile după ploaie; banii împrumutați de la prietenele Smarandei au început să dispară. Cu vorbe mieroase i-a smuls actele casei, lăsând-o desculță în fața propriului prag. De-acum, bătrâna trăia cu frica-n sân, că într-o zi va fi izgonită sub cerul alb-cenușiu al Bărăganului.
Într-o amiază de august, când dogoarea tremura ca un vis spart, Smaranda a murmurat către icoana din colț: Nici în lumea de dincolo nu mă tem de foc, căci iadul l-am trăit aici, pe pământ. Noua pereche și-a croit planuri tulburi visând la o afacere cu borcane de dulceață și pepeni, luând un împrumut de zece mii de lei moldovenești de la bancă. Dar, dacă acest fir de speranță se rupea, îi vedeai pe toți trei plutind prin sat fără direcție, ca niște frunze smulse de vânt, bântuiți de consecințele propriilor fapte într-un cerc fără ieșire, precum într-un vis în care nu mai găsești poarta spre lumină.
