Când aveam 10 ani, iar frățiorul meu, Dragoș, avea doar 3, tata ne-a părăsit. Și-a găsit pe alta, mai tânără și mai arătoasă decât mama. El ne-a lăsat apartamentul din Chișinău, pe care îl cumpăraseră cu greu, cu credit luat de la bancă. Cât timp tata era cu mama, mergeam la un liceu bun, participam la olimpiade, mergeam la clubul de teatru și jucam volei. După ce părinții s-au despărțit, parcă lumea mea s-a întors pe dos.
Mama, Cătălina, a trebuit să țină două munci ca să ne descurcăm. Ziua, curăța scara la blocurile din sectorul Râșcani, iar seara mergea să aibă grijă de o bătrână bolnavă tot în oraș. Nu mai aveam cum să merg la aceeași școală, era prea departe și prea costisitor pentru noi, așa că am trecut la una de cartier. Am fost nevoită să renunț și la volei, pentru că mama mă lăsa mereu cu Dragoș cât timp muncea.
Simțeam că nu mai recunosc nimic din viața mea de odinioară. Târziu, am terminat liceul, am intrat la Universitatea din Moldova, și apoi m-am angajat. Privind în urmă, realizez cât de repede mi-am pierdut copilăria senină acea perioadă când toate păreau posibile și fără griji. Acum, parcă am rămas doar cu amintirile acelei vieți simple dintr-un apartament mic unde era mereu gălăgie, dar eram fericiți.
