Și Săndel a ajuns orfan cu mama încă în viață. Despre tată nu știa nimic: dacă trăiește sau nu. Mama nu îi povestea niciodată, ba chiar începea să țipe de fiecare dată când el, copil fiind, întreba.

Sandu ajunsese orfan, deși mama lui era încă în viață. Despre tată, habar n-avea: dacă mai respiră pe undeva sau s-a dus pe lumea cealaltă, cine știe. Mama niciodată nu zicea nimic, mai bine zis, începea să țipe de cum era mic și venea de la grădiniță cu eterna întrebare:
Mama, eu am tată?
Mama făcea scandal, apoi plângea ca la operată.
Iar Sandu se trezea că habar n-avea dacă are sau nu tată.
La un moment dat n-a mai întrebat. Ce rost avea? Și, pe deasupra, deja îl speria treaba. La cinci ani, mama l-a pocnit prima dată fiindcă a scos pe gură întrebarea cea mare. Nu chiar bătut, dar suficient cât să țină minte.
O săptămână Sandu s-a plimbat cu un vânăt-verzui pe obraz și s-a lăudat tuturor că l-a bătut pe Bănel, cel mai mare huligan de pe uliță. În grupă la grădiniță nimeni nu l-a crezut, evident. Păi, unde Bănel, unde Sandu! Bănel umbla deja cu ghiozdanul, clasa a treia, iar Sandu era o gâză tolănită încă la grupa mare. Bănel îl rezolva și cu o mână! Totuși, deși toată lumea avea îndoieli la povestea lui Sandu, ceva s-a schimbat. L-au respectat, cică.
Dar de aici nu i-a mers mai bine. Mama tot mai des avea ieșiri și-l pocnea și mai des. La grădiniță, educatoarea, doamna Olga, a început să-l întrebe cu insistență, cu cine se bate și dacă nu-l supără vreun adult. Sandu tăcea mândru, nu trăda pe mama. Pentru că nici el nu credea cu adevărat că mama îl bate.
Apoi mama a început să bea. A uitat de câteva ori să-l ia de la grădiniță, iar doamna Olga n-a mai întrebat cine-l bate, a sunat la protecția copilului. I-a spus mamei că, dacă nu încetează cu băutul și cu bătăile, îi ia copilul. Mama era mai puțin beată în ziua aceea, dar extrem de nervoasă, deci a înjurat-o pe Olga cu tot cu bona, copii și părinți și i-a tras lui Sandu una de l-a aruncat direct din vestiar în hol.
Ce faci, stai și-asculți cum zbiară la mă-ta?! l-a privit urât și Sandu a simțit că iar va fi lovit. Îmbracă-te și du-te afară!
Sandu n-a mai pus piciorul în grădiniță. Mama, dimineața, a strâns în grabă lucrurile lui într-o geantă și au plecat la bunica, la sat.
La vizită, a zis mama.
Sandu s-a bucurat la început, bunica părea mereu bună. Când venea în vizită, era mâncare, chiar plăcinte și poale-n brâu, lux ce la mama era utopie. Poate-o fi avut și mama cândva, dar Sandu nu se mai amintește. Când mama i-a dat geanta bunicii și i-a spus:
Ia-l, că-i al tău, i-a dat un brânci și a plecat trântind portița, Sandu a simțit că e aruncat ca vechiturile.
A privit speriat bunica, care-l examina fără niciun cuvânt. El nu știa ce să spună și ce să facă. Să fugă după mama sau să-i zâmbească bunicii?
Bunica a luat geanta, apoi i-a zis greoi:
Hai!
Sandu a pășit sfios după ea în casă. Și-a scos cizmele disciplinat lângă ale bunicii, s-a uitat la degetu-i ieșit printr-o gaură a șosetei.
Nu-s papuci pentru tine, a spus sec bunica.
Eu sunt obișnuit desculț, a mormăit Sandu cât mai ajungea să nu plângă.
Mănânci?
Da, și mai încet.
Așa trebuie, bunica l-a privit cum și-a șters pe furiș ochiul și a tras fără glas din nas. Bărbații nu plâng.
A pus geanta în camera mică cu pat de fier și covorașe pestrițe.
Camera ta, a pus geanta pe scaun. Pune hainele în comodă și vino să te speli pe mâini, mâncăm.
Bunica a ieșit, iar Sandu a rămas în mijlocul camerei, neștiind ce-i comodă și unde să pună hainele.
Hai mai repede! a strigat bunica.
Da, a răspuns el cu voce stinsă, a pus geanta jos și a aranjat hainele pe scaun.
Nu-s multe, a constatat bunica uitându-se în cameră. Comoda, a bătut pe lăcuitul monstrului cu sertare. Le pui aici mai târziu. Seara vedem ce ai, ce-ți mai trebuie.
După o lună, Sandu și-a dat seama că la bunica era de zece ori mai bine decât acasă. Mâncare mereu, bunica strictă dar nu răutăcioasă, nu-l bate, abia îl ceartă. Când vine pensia, merg împreună la magazinul de la sat și-i ia bomboane, uneori chiar un tanc de jucărie sau altă prostioară.
Pe mama n-o mai vedea. După vreo trei ani, bunica a plecat două zile în oraș și l-a lăsat cu bătrâna vecină, baba Măria. S-a întors cu broboadă neagră și a spus:
Acum ești orfan pe bune. Nici mamă, nici tată.
Deci până la urmă am avut tată? a întrebat Sandu posomorât.
Păi doar n-ai apărut din nimic, a zâmbit amar bunica. Și trăiești în camera lui.
Și unde s-a dus? M-a lăsat și el? Ca mama, ca mine, ca tine Nu?
Destul! l-a tăiat bunica și a plecat fără explicații.
De atunci, Sandu s-a revoltat. Tot o întreba cine-i tată. De ce locuiește cu bunica, nu cu el. De ce mama l-a dat la bunica și a zis Ia-l pe, voia să repete cuvântul, dar nu reușea. Se supăra, plângea, urla.
Fă-ți bagajul, te dau la orfelinat! a trântit bunica cu mâna în masă. Destul, că mă chinui! a căzut pe scaun, și-a strâns capul în mâini și a început să plângă.
Sandu s-a speriat și a tăcut. O privea legănându-se pe scaun, murmurând Lăzărică, băiatul mamii și jelind.
Hai, hai, ce tot plângi, a spus el după o vreme și a îmbrățișat stângaci bunica. Nu plânge, iartă-mă, bunico.
Iartă-mă tu, Sandu, i-a mângâiat bunica obrazul. Maică-ta, aiurea, ne-a distrus pe toți, a oftat, s-a ridicat, a băut apă și a zis: Hai.
Sandu n-a mai întrebat nimic, s-a îmbrăcat și a mers tăcut după ea. Au ajuns la cimitir. Sandu a privit la fotografia ovală a unui bărbat tânăr, zâmbind din poză.
Băiatul meu, Lăzărică, a oftat bunica. Din cauza mamei tale e aici. Cum o iubea, cum! Ca-n filme.
Și ea? a întrebat Sandu, necrezând că era tatăl său.
Ea? a spus răgușit bunica. Zicea și ea că iubește. A tăcut un pic, a oftat adânc și a adăugat. Iubea. Dar dragostea nu prea bună.
Povestește-mi.
Bunica a tăcut, s-a așezat pe banca de la mormânt.
Dragoste ce uită de Dumnezeu nu poate fi bună, a spus. Și totuși, se iubeau fără măsură. Înțelegi?
Sandu a dat din cap, fără să priceapă, dar a simțit.
El fără ea nu putea respira. Nici ea fără el. S-au căsătorit, s-au mutat la oraș. Ea voia să vadă cât de tare o iubește. Nu-i ajungea! A început să se joace cu prietenul lui, iar Lăzărică, de gelozie și amărăciune, a băut până n-a mai știut de el. S-a trezit cu altă femeie acasă. Mama ta a văzut și l-a dat afară.
Bunica a mângâiat poza fiului.
L-a implorat să o ierte, dar n-a mers. N-a rezistat. Înțelegi? a spus, fără să aștepte răspuns. S-a întors aici. L-am găsit în curte. Nu mai respira, a povestit cu glas stins, ținându-se de gât. Peste jumătate de an te-ai născut. Lăzărică n-a știut niciodată că are un fiu.
Sandu privea fotografia și se întreba ce ar fi zis tatăl lui dacă ar fi aflat.
Și mama n-a putut trăi cu asta, a oftat bunica. Semeni cu el ca două picături. De aia te-a lăsat. Să vadă în fiecare zi vina ei, e cea mai cruntă pedeapsă.
Iar pentru tine? Sunt și eu amintirea?
Bunica tăcea, iar Sandu se temea de răspuns.
Tu pentru mine a spus bunica, după o clipă. Eu trăiesc numai pentru tine, Sandu…

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

seventeen − fourteen =

Și Săndel a ajuns orfan cu mama încă în viață. Despre tată nu știa nimic: dacă trăiește sau nu. Mama nu îi povestea niciodată, ba chiar începea să țipe de fiecare dată când el, copil fiind, întreba.
Nedorită în propria casă