“Kako to mislite da nam ne dopuštate ulazak? Mi smo vam prodali kuću. Imamo pravo ostati tjedan dana”, rekli su bivši vlasnici.

Preselili smo se iz malog slavonskog sela u Osijek 1975. godine. Tada su moji roditelji kupili kuću na rubu grada. Sve je bilo novo za nas, ali ubrzo nas je dočekalo iznenađenje. Kao i većina ljudi sa sela, moji roditelji su vjerovali u pomaganje drugima pa su pristali kada su bivši vlasnici zamolili da ostanu još nekoliko tjedana dok ne završe papirologiju.

Bivši vlasnici imali su ogromnog, prgavog psa. Nismo htjeli da uđe u kuću jer nas nije nimalo prepoznavao. I danas ga se itekako sjećam.

Tjedan je prošao, pa još jedan, pa treći, a bivši vlasnici kao da nisu ni planirali otići spavali su do podne, rijetko su negdje išli, a ponašali su se kao da su još uvijek domaćini. Najgora je bila bivša gazdarica.

Moji roditelji su ih nekoliko puta podsjetili na naš dogovor, ali njihovo iseljenje stalno se odgađalo.

Svakog dana puštali su psa van. Ne samo da je nuždu obavljao po cijelom dvorištu, nego su moja djeca toliko strahovala da nisu smjela izaći iz kuće. Pas bi nasrnuo na svakoga. Roditelji su ih stalno molili da psa drže zavezanog. No, čim bi otac otišao u tvornicu, a brat i sestra u školu, pas se već šetao dvorištem.

Na kraju, upravo je pas pomogao mom ocu da riješi stvar s tim ljudima.

Jednog dana, sestra mi je stigla iz škole, zaboravila na psa i odmah otvorila dvorišnu kapiju. Crni pas ju je srušio na pod, ali je imala sreće kaput od deblje vunene tkanine ublažio je ugrize pa je samo odjeća stradala. Psi su ga brzo vezali, ali su svu krivnju svalili na moju mlađu sestru što se ranije vratila.

Ali tada je tata stigao kući. Bez riječi, još u radnom mantilu, najprije je izbacio bivšu gazdaricu na ulicu. Njena kći i muž otrčali su za njom, ni ne čekajući upozorenje. Njihove stvari letjele su preko ograde ravno u blato i lokve, nimalo lijepo.

Pokušali su navesti psa da napadne moga oca, no kad je sve to vidio, pas je mahnuo repom i povukao se u svoju kućicu, nije se ni pomakao. Sat kasnije, svi njihovi kovčezi i kutije već su bili izvan dvorišta, kapija zaključana, a pas je ostao s njima s druge strane, među svojim stvarima.

Naučio sam tada koliko je važno zauzeti se za svoj dom i obitelj, ali i da dobrota ima svoje granice. Uvijek trebaš pomoći, ali isto tako moraš znati kad je vrijeme da zaštitiš ono što je tvoje.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

eleven − three =

“Kako to mislite da nam ne dopuštate ulazak? Mi smo vam prodali kuću. Imamo pravo ostati tjedan dana”, rekli su bivši vlasnici.
Fugi de el — Hei, ce faci, draga mea? — Natalia s-a așezat pe scaunul de lângă Lica. — N-am mai vorbit de ceva vreme. Cum o duci? — Bună, Nati, — răspunse fata puțin absentă. — Toate bune. — Atunci de ce nu te uiți în ochii mei? — Natalia o privi atent pe prietenă. — iar a făcut ceva Radu? Ce s-a întâmplat acum? — Hai, nu exagera, — Lica oftă, regretând deja că întrase în cafenea. — Totul e ok la mine. Și cu Radu am relația perfectă. E un om bun, serios. Hai lasă subiectul ăsta. Fără să mai asculte ce încerca prietena indignată să-i spună, Lica s-a ridicat și a plecat, lăsând în urmă o felie de tort neatinsă. Nu voia să audă de niciun sfat, crezând naiv că toți doar o invidiază. Radu era așa de… unic. Frumos, stabil financiar, grijuliu. Doar că uneori avea pretenții cam ciudate. De exemplu, i-a interzis Liei să-și facă părul blond. Prima lor ceartă serioasă dintr-o nimica toată, aproape ajungând la despărțire. Lica mersese la salon să-și rearanjeze tunsoarea. O tipă de la salon îi tot zicea că e născută pentru blond. Iar fata n-a rezistat. S-a întors acasă cu bucle platină. Radu s-a albit la față de supărare. O carte pe care o citea liniștit a zburat spre Lica. A răspuns cu vorbe urâte și i-a cerut să se vopsească la loc. Imediat. Pentru că blondele nu au ce căuta la el în casă. Lica, abținându-și lacrimile, a fugit la salon. Acolo a încercat să fie oprită, i se potrivea blondul, dar știindu-l pe Radu, au făcut totul ca fata să plece brunetă din nou. Radu doar a clătinat mulțumit din cap și n-a mai zis nimic. Ba dimineața i-a cumpărat un brățar scump, chipurile despăgubire. Lica nu avea voie să poarte alb. Roșu, albastru, verde — orice, dar nu alb. În glumă l-a întrebat odată ce culoare o să aibă rochia ei de mireasă. A primit o privire atât de ciudată, încât n-a mai îndrăznit să pună alte întrebări. — Fugi de el, — îi spunea atunci Natalia. — Fugi fără să te uiți în urmă. Azi nu ai voie să porți alb, mâine poate nici să ieși din casă. Oricât de “bun” ți se pare, îți trebuie pe altcineva. Mai normal. — Fiecare are fixurile lui, — Lica ridica din umeri. — E ceva serios între noi, chiar ne-am hotărât să facem un copil. Radu vrea mult o fetiță. I-a ales deja numele — Angela. Și tu vrei să fug. **************************** Lica n-ar fi trebuit să ignore sfaturile prietenei. Natalia avea dreptate despre ciudățeniile lui Radu. Și curând Lica s-a convins singură. În casă exista o cameră în care ea nu avea voie. Mereu încuiată. Odată Lica l-a întrebat: — Nu ești cumva rudă cu Barbă Albastră? — Stai liniștită, — s-a strâmbat Radu, — n-am cadavrele fostelor neveste acolo. Acolo s-a terminat discuția despre camera misterioasă. Până când, din întâmplare, Lica a aruncat o privire într-o zi. Venise de la cursuri mai devreme — profesorul avusese o delegație. Știa că Radu e acasă, dar nu-l găsea nicăieri. Trecând prin fața ușii interzise, a auzit o voce. A deschis ușor, și printr-o crăpătură a văzut o scenă care a șocat-o. Pe tot peretele era portretul unei fete. Iar Radu, în genunchi în fața tabloului. Fata din portret zâmbea larg și întindea mâinile cuiva. Semăna incredibil de mult cu Lica, parcă ar fi fost surori. Diferența era doar părul blond. — Stai puțin, Angela. Foarte curând vom fi din nou împreună, — repeta încontinuu bărbatul. Lica era gata să intre și să spună tot ce avea pe suflet, dar următoarele cuvinte i-au tăiat răsuflarea. — O să-mi nască o fată, sigur. Atunci sufletul tău va intra în trupul copilei. Și vei reveni la mine. Pentru totdeauna. Ai să vezi, o să am grijă de tine, iar când vei crește, ne vom iubi din nou ca înainte. “E un nebun!” i-a trecut Liei prin cap, a fugit panicată. Natalia avusese dreptate, dar acum ce să facă? Cum să scape de un psihopat? Și, cel mai grav, era chiar însărcinată. Prea devreme să știe cine va fi tatăl… Părinții, departe, prieteni apropiați — doar Natalia. La ea a fugit Lica. — Nu mi-aș fi imaginat niciodată că Radu poate fi așa, — șoptea Lica speriată. — Dacă nu vedeam cu ochii mei, nu credeam! — Stai liniștită, — Natalia i-a dat un pahar cu apă. Lica a băut fără să comenteze. — Hotărăște ce vrei să faci. Rămâi cu el? — Să rămân? Niciodată! — dădu Lica din cap. — E nebun! Mi-e frică pentru mine și pentru copil. — A zâmbit forțat. — Acum înțeleg de ce nu avea voie să fiu blondă sau să port alb. Așa semănam prea tare cu ea. — Noroc că ai aflat înainte de nuntă, — a zis Natalia lucidă. — Despre copil nu i-ai spus, nu? — Plănuiam să-i fac o surpriză… — Foarte bine. Îi spui că ai pe altul. Și pleci. — Natalia a oftat. — Cel mai bine e să revii acasă. Te poți transfera la universitate în oraș, continui studiile. Dar să stai departe de el. — Așa o să fac… ************************************ Ultimele șase luni au fost grele pentru Lica. Mai mult sufletește decât fizic. Mutatul, explicațiile cu părinții… Din cauza sarcinii a fost nevoită să renunțe la facultate, nu a vrut să facă avort — copilul nu avea nicio vină. Mai ales că era fetiță. Lica a născut o fată, exact cum visa Radu. Bărbatul, contrar fricii fetelor, a lăsat-o pe Lica să plece ușor. I-a sugerat doar să nu vorbească prea mult. Nici nu a întrebat unde pleacă, de parcă nu-l interesa. Lica s-a întrebat uneori dacă nu o fi greșit că l-a lăsat pe Radu. Fără să-i spună nimic despre copil. Într-o seară, după ce a culcat-o pe mica Gela, și-a pus iar întrebări. S-a auzit soneria. Era curierul cu comanda de mâncare. Gătitul rămăsese o necunoscută pentru Lica. După ce a mâncat, s-a apucat de cărți, hotărâtă să reia studiile. Literele se topeau sub ochi, îi era rău… Lica s-a întins spre telefon, să cheme salvarea. Dar nu-și putea mișca mâinile. Nu putea face nimic. Înainte de a leșina, l-a zărit pe Radu, ținând fetița cu grijă în brațe. ******************************************* Lica s-a trezit la spital. Mama venise foarte la timp s-o viziteze. Poliția a încercat să găsească fetița — fără succes. Radu, care fugise cu copila, parcă intrase în pământ. Abia după doi ani, mama îndurerată a primit ceva. O fotografie cu Radu și fetița blondă în brațe.