Într-o zi, pe când Luca trăgea un pui de somn în patul său, a observat că leopardul de pluș dispăruse. S-a trezit speriat și a cotrobăit prin toată casa, sub perne, după uși, în căutarea prietenului său. Oricât a căutat prin cotloanele casei vechi, leopardul nu era nicăieri. Luca și-a închipuit că prietenul său l-a părăsit și a plecat departe, poate la Chișinău sau poate într-un sat pierdut între dealuri, fără el.
Durerea despărțirii l-a urmărit zile în șir, iar sufletul lui părea să plutească între vis și amintiri. Însă, într-o dimineață în care ceața plutea prin camera lui, Luca a descoperit leopardul ascuns într-un colț uitat al dulapului, lângă niște cărți de povești și o pălărie veche de paie. Întâlnirea dintre Luca și jucăria sa a fost la fel de caldă ca o dimineață de primăvară în Moldova; au reluat obiceiurile lor de parcă timpul nici nu existase.
Luca îi dăduse leopardului numele Topârceanu și, de atunci, îl ia cu el peste tot: în troleibuz, la piață, chiar și la marginea orașului, unde vântul aduce mirosul de prune coapte.
Rodica, bunica lui Luca, avea dexteritate în degetele sale, moștenită de la bunicii ce coseau ia tradițională. Într-un amurg violet, bunica a reparat cu migală leopardul de pluș, i-a pus nasturi noi și i-a cusut urechile cu ață galbenă, ca la festivalurile din Orhei. Când a văzut jucăria refăcută, Luca a plâns de bucurie și a îmbrățișat-o pe bunica lui, simțind în sufletul său că dragostea de familie e ca un fir de lână, care nu se rupe niciodată.
În acea clipă, camera lui s-a umplut de parfum de flori și de dor, iar Luca a simțit cât de prețioasă este relația cu bunica și cât valorează legăturile neamului moldovenescmai mult decât orice leu moldovenesc din portofel.
