Un secret dezvăluit chiar în ziua nunții mele: soția mea are o fiică! — Silviu, n-am vrut să-ți sp…

Un secret ieșit la iveală în ziua nunții mele: soția mea are o fiică!
Radu, nu am vrut să-ți spun tocmai în ziua nunții tale… Dar știi că proaspăta ta soție are o fetiță? colegul meu m-a prins la volan, paralizându-mă cu vorbele lui.
Ce tot vorbești acolo? am refuzat să cred așa ceva.
Soția mea, când a văzut-o pe Anca la nunta voastră, mi-a șoptit la ureche: Ciudat, oare mirele știe că mireasa are o fetiță care crește la un orfelinat?
Îți dai seama, Radu? Era să mă înec cu salata. Soția mea spune că ea a fost implicată personal când fetița a fost abandonată. Maria lucrează ca medic la maternitate. Își amintește de Anca datorită semnului ei din naștere de pe gât. Zice și că Anca și-a numit fetița Livia și i-a dat numele ei de familie. Cred că s-a întâmplat acum cinci ani, colegul meu mă privea atent să vadă cum reacționez.
Am rămas împietrit la volan. Ce veste năucitoare!
Simțeam că trebuie să aflu adevărul pe cont propriu. Nu puteam să accept o asemenea poveste pe nepregătite. Știam că Anca nu are optsprezece ani, ci avea treizeci și doi la nuntă, clar că avusese o viață înaintea mea. Dar de ce și-ar abandona propriul copil? Cum poți trăi mai departe cu așa ceva?
Ajutat de serviciul meu, am găsit repede orfelinatul unde se afla Livia.
Directorul m-a întâmpinat cu o fetiță zglobie, cu un zâmbet larg:
Aceasta este Livia Popa, s-a adresat directoarea fetiței, spune-i domnului câți ani ai, draga mea.
Nu puteam să nu observ strabismul accentuat al fetei. M-a impresionat din prima clipă. M-am atașat imediat de ea. Până la urmă, era fiica soției mele iubite! Bunica îmi spunea mereu:
Copilul, chiar și greșit, tot comoară e pentru părinți.
Livia s-a apropiat timid, dar hotărât:
Am patru ani. Tu ești tati?
Am rămas fără cuvinte. Ce să-i răspunzi unui copil care caută tată în orice bărbat venit de la oraș?
Livia, hai să vorbim un pic. Ți-ar plăcea să ai o mamă și un tată? întrebarea mea era cât se poate de naivă. Dar deja simțeam că vreau s-o iau pe loc acasă, să-i fac un loc în inima mea.
Da! Mă iei cu tine? m-a privit atent, așteptând să mă țin de cuvânt.
O să vin după tine, dar un pic mai târziu. Mă aștepți, draga mea? mă stăpâneam să nu izbucnesc în plâns.
O să te aștept. Nu mă minți? Livia a devenit serioasă, băgându-și tremurul în glas.
Nu te mint, i-am sărutat obrajorul.
Acasă i-am spus totul Ancăi.
Anca, nu contează ce a fost înainte de mine, dar trebuie să o luăm pe Livia. Eu am s-o adopt!
Și părerea mea nu contează? Poate nu vreau acel copil! Și e și chioară pe deasupra! Anca a ridicat vocea.
E fiica ta! Am să-i operez ochii. Va fi bine. E atât de dulce! O să te îndrăgostești de ea pe loc, reacția Ancăi mă șoca.
Mi-a fost greu să o conving să o primească pe Livia.
Am mai așteptat un an să putem aduce fetița acasă. Mergeam des la orfelinat să o vizitez. În tot anul acela, între mine și Livia s-a creat o legătură adevărată. Anca, însă, rămânea indiferentă și chiar a vrut la jumătatea drumului să oprim procedura de adopție. Am insistat să mergem până la capăt.
În sfârșit, a sosit ziua când Livia a pășit pentru prima dată peste pragul apartamentului nostru. Mici lucruri care ni se par banale îi stârneau uimițe și bucurii. Curând, medicii oftalmologi au corectat strabismul fetei. Nu a fost nevoie de operație, doar timp și răbdare. Am răsuflat ușurat că totul s-a rezolvat.
Fetița a început să semene leit cu Anca. Eram împlinit. Două frumuseți îmi luminau viața: soția și fiica.
A trecut aproape un an de când Livia era acasă și încă nu se săturase de mâncare. Noaptea dormea cu un pachet de biscuiți în brațe. N-am reușit să o fac să renunțe la el. Frica de foame rămasă din perioada orfelinatului o măcina. Pentru Anca era deranjant, pe mine mă zdruncina.
Am încercat mereu să țin familia unită, dar degeaba… Soția mea n-a reușit niciodată să-și iubească propriul copil. Anca mă iubea doar pe ea însăși, restul nu conta.
Tot certuri, reproșuri, obișnuit din pricina Liviei.
De ce ai adus la noi sălbăticuna asta? Nu va ieși om din ea! țipa Anca isterizată.
O iubeam pe Anca nespus. Viața fără ea nu mi-o puteam imagina. Mama însă îmi spunea clar:
Radule, tu decizi, dar să știi că am văzut-o pe Anca cu altul. Nu te aștepta la minuni cu ea. E femeie vicleană, fuge de răspundere, te păcălește înainte să-ți dai seama.
Când ești îndrăgostit, nu vezi niciun obstacol. Fericirea te orbește. Pentru mine, Anca era perfecțiunea întruchipată. Prima fisură, însă, a apărut când Livia a venit în casa noastră.
Poate tocmai datorită Liviei mi s-au deschis ochii asupra realității din familie. Mă miram de cât de puțin îi păsa soției față de fetiță.
Am încercat chiar să mă detașez de Anca, să o uit, dar nu reușeam nicicum.
Un amic m-a sfătuit odată:
Radule, ca să-ți treacă, ia măsoară-o cu centimetrul croitorului. E vorba bătrânească.
Glumești? am întrebat mirat.
Măsoară-i bustul, talia, șoldurile și o să vezi că nu mai simți nimic, credeam că râde de mine.
Totuși, am încercat. Ce aveam de pierdut?
Anca, dă-mi voie să te măsor! i-am spus.
Anca s-a mirat:
O să-mi faci vreo rochie nouă?
Da, am măsurat fiecare detaliu.
La final, i-am povestit prietenului. Tot o iubeam la fel. Am râs amândoi de glumă.
Apoi, Livia s-a îmbolnăvit. Febră, răceală. Plângea încet, cu nasul înfundat, ținându-și păpușa Ilinca în brațe. Am fost fericit să o văd atașată deja de păpușa Ilinca și nu de biscuiți.
Fetița tot schimba hăinuțele păpușii, dar acum, păpușa era dezbrăcată, semn că îi lipsea puterea să-i pună haine. Anca nu mai suporta:
Încetează cu bocetele! Du-te la culcare!
Livia își ținea păpușa și plângea și mai tare. La un moment dat, Anca i-a smuls păpușa, a alergat la geam, l-a deschis și a aruncat păpușa afară.
Mami, e păpușa mea preferată, Ilinca! O să-i fie frig afară! Pot să mă duc s-o iau? Livia a izbucnit în plâns, fugind spre ușă.
Am alergat imediat să recuperez păpușa. Ascensorul nu mergea. Am coborât toate opt etaje în fugă pe scări. Păpușa atârna într-o creangă, cu capul în jos. Am scuturat zăpada de pe ea. Picăturile de apă de pe fața de plastic păreau lacrimi adevărate. Urcând înapoi, aveam impresia că mi se albesc deja părul de supărare.
Gestul Ancăi era imposibil de iertat. M-am dus la Livia. Era îngenuncheată la marginea patului, cu capul pe pernă, plângând și visând. Am pus-o cu grijă în pat și i-am așezat păpușa lângă pernă.
Anca stătea liniștită în sufragerie, citea o revistă și nu părea să-i pese de Livia. În acel moment, toată iubirea mea pentru ea s-a risipit. Nu mai era nimic acolo. Mi-am dat seama abia atunci că Anca nu era decât un ambalaj frumos, dar gol pe dinăuntru.
Se pare că și ea a înțeles asta.
Am divorțat. Livia a rămas cu mine, Anca nu a zis nimic.
…Mai târziu, când m-am întâlnit întâmplător cu fosta, mi-a spus cu un zâmbet șiret:
Radule, ai fost doar o trecere pentru mine.
Ah, Anca! Ochii tăi sunt ca smaraldele, dar sufletul întunecat ca funinginea, de data asta am putut spune asta fără amărăciune.
Anca s-a recăsătorit rapid cu un om de afaceri prosper.
Îl compătimesc. O asemenea femeie nu ar trebui să devină mamă niciodată, spunea mama.
Mult timp, Livia a plâns după mamă, mereu dorea să o atingă, măcar cu un deget.
Dar soția mea nouă, Elisabeta, a știut să o cucerească, să-i mângâie sufletul. Iată cum mama biologică și-a lepădat copilul de două ori. Pentru mine a fost de neconceput.
Elisabeta, cu răbdare și bunătate, a alinat-o pe Livia și pe băiețelul nostru, Nicolae.
Am învățat astfel că nu legăturile de sânge sunt cele care definesc o familie, ci inima și sufletul pe care le pui unul pentru altul.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

15 − seven =

Un secret dezvăluit chiar în ziua nunții mele: soția mea are o fiică! — Silviu, n-am vrut să-ți sp…
Bunicul din sanatoriu a trimis o telegramă: „Nu mă mai întorc la tine, rămân cu Galina” Bunica Maricicăi — Nina Nicolaevna, i-a rămas în amintire ca o bătrânică blândă, caldă și înțelegătoare. Bunicul însă îi apărea vag în minte, doar cu frânturi din copilărie, ca acel miros neplăcut de tutun ieftin, transpirație și vocea lui aspră și autoritară. Bunica povestea mereu de rău despre el: o bătea, o jignea și își vărsa nervii pe ea aproape zilnic, fără niciun motiv. Bunicul lucra la Calea Ferată, patrula zilnic împreună cu un coleg kilometri întregi de linii, verifica și repara defecțiunile sau anunța echipa de intervenție, dacă nu le putea remedia. Munca era grea, la orice oră și pe orice vreme, lucru care i-a afectat sănătatea. Pe timpul acela, statul oferea gratuit bilete la sanatorii și tratamente, dar bunicul refuza mereu. Iarna, durerile vechi de genunchi l-au răpus și medicul i-a recomandat insistent tratament la sanatoriu. Cum bunicul se temea și respecta doctorii, a plecat fără să cârtească, cu o valiză mare, maro, pregătită de bunica. Bunica era în culmea fericirii: trei săptămâni de libertate! A prăjit o oală mare de semințe și a invitat vecinele la povești și sărbătoare, bucuroasă că scapă, fie și temporar, de fum, reproșuri, ciupeli și nervi vărsați în supă pentru că e prea mult sau prea puțin mărar. După două săptămâni, poștărița i-a adus o telegramă Ninei Nicolaevna, în care scria: „Nu mă mai întorc la tine, rămân cu Galina”. Bunica a citit de câteva ori, nevenindu-i să creadă, apoi s-a prăbușit în genunchi și a strigat: „Doamne, cum de mi-ai trimis atâta fericire?!” Nici n-a mai stat pe gânduri: a strâns toate cămășile și pantalonii bunicului – pe care trebuia să le calce în fiecare zi, a pus deasupra documentele și a tras totul, legat în boccele și valize, în șopron – să nu mai simtă nici mirosul lui în casă. Când s-a terminat concediul la sanatoriu, bunicul a venit doar cât să-și rezolve actele la serviciu și să se radă din casă. A plecat pentru totdeauna, luând hainele și libretul de economii, fără nicio explicație, dar bunica oricum nu voia să audă nimic, de teamă să nu-l apuce gândul și să rămână. Cu fata, în weekend, s-au dus să aleagă tapet; bunicul nu lăsa să pună tapet, pereții erau dați doar cu var alb. Au cumpărat și material pentru draperii, bunica a scos mașina de cusut și a făcut, fredonând, perdele lungi la care visase mereu, dar pe care bunicul nu o lăsa să le pună, preferând ștergare scurte pe sfoară, care acopereau doar o parte din fereastră. Bunica le ura și le numea „cârpe”. A tăiat cu sapa din grădină tutunul sălbatic, iar în loc a sădit stoloni de căpșuni. La fel de hotărât a scos aproape toată zmeura, căci bunicul mânca doar zmeură, proaspătă sau la borcan, iar cireșe, prune sau căpșuni nu lăsa să planteze. Din casă a aruncat toate farfuriile ciobite și a scos setul de veselă primit cadou la serviciu. A dat jos mușama groasă, albă, de pe masă, de atâta vreme folosită încât își pierduse desenul. A stins și arzătorul de gaz – nu mai trebuie să facă economie la chibrituri – căci de ani de zile acesta ardea continuu, să nu le risipească. Lângă chiuvetă a pus săpun aromat de frăguțe, iar bunicul îi interzicea să se spele cu săpun – „apa e destulă, de săpun ai nevoie doar la baie, sâmbăta”. Bunica a înflorit, parcă i s-au netezit ridurile. Casa a prins viață cu musafiri și vecine care treceau la sfat despre grădinărit. Și ea s-a dus cu plăcere la vizite, ducând plăcinte cu hribi pădureți. Ba chiar și părul i s-a închis la rădăcină, ca și cum ar fi întinerit cu zece ani. S-au găsit și bărbați văduvi care s-o pețească, dar bunica a refuzat mereu orice propunere de conviețuire, și-a trăit restul zilelor doar cu copiii și nepoții aproape.