Irina coborâse din vagonul trenului, plutind parcă peste peronul pustiu al Gării de Nord din Chișinău. Din cețurile dimineții, niciun chip cunoscut nu răsărea, nici urmă de Gheorghe, bărbatul ei. Era singură, de parcă ar fi plutit pe sub clopotele vechiului oraș.
Nu s-a obosit nici el… putea să vină până aici! gândi Irina cu o unduire de nemulțumire, vocea ei luând forma unei ceți subțiri.
Scoase telefonul din poșetă, degetele-i făcând cercuri bizare peste ecran. Nimic. Gheorghe nu răspundea, ca și cum ar fi fost înghițit de asfaltul orașului. Irina apăsă valiza cu roți scârțâitoare prin gara aproape onirică și urcă într-un taxi auriu, condus de un șofer care semăna izbitor cu portarul dintr-o poveste.
Drumul până acasă fusese ca un vârtej liniștit. În curtea blocului, nicio mașină cunoscută Loganul lui Gheorghe nu mai era.
O fi venit el după mine pe altă parte? poate ne-am ratat ca două umbre, se întrebă ea ca pentru sine, traind o tăcere lăptoasă.
În fața ușii de la apartament, cheile ei își croiau traseul printre găuri ca-ntr-un vis recurent. Ușa s-a deschis lent, ca și când n-ar fi vrut să o lase înăuntru. Și atunci, ca într-o scenă de teatru absurd, nicio pereche de pantofi bărbătești nu se afla pe etajeră numai papucii ei roșii, vechi, într-o poziție stranie.
Intră în sufragerie, unde pe masă, sub o rază palidă de soare, stătea o hârtie albă cu roșu o scrisoare parcă scrisă de o fantomă:
Irina, eu plec. Mi-am luat bagajul. Dacă vrei, depune tu divorțul. Fata nu știe nimic. Gheorghe.
Irina citi scrisoarea ca prin apă, de trei ori, încercând să prindă sensul cuvintelor care păreau să sară de pe foaie. În timp ce ea fusese plecată cu serviciul la Iași, Gheorghe a împachetat toate și s-a evaporat fără explicații, ca într-o piesă de Caragiale.
Se poate ca el tocmai asta să fi vrut: să lase totul intact, înțepenit, ca să nu mai trebuiască să repare nimic, își spuse Irina privind spre veșnicul robinet ce picura în bucătărie, acompaniat de ecoul izvorât din baie unde lumina clipea misterios, doar lampa de deasupra oglinzii fiind aprinsă.
Polița nouă pentru periuțe, pe care o ruga de luni bune să o prindă în perete, încă tremura în ambalaj pe deasupra mașinii de spălat. Irinei îi secaseră și lacrimile pe drumul acesta de la gară.
Verifică, ca-ntr-un ritual, vechiul yal, rămas stricat de jumătate de an.
Gheorghe n-a făcut nimic, de ce ar fi făcut tocmai acum?
Cu un oftat trist-optimist, scutură capul și ridică telefonul ca pe o baghetă magică.
Mihai, dormi? râse ea prin firele visului, sunându-l pe meșterul pensionar de la trei, care-i mai repara când și când balamalele. Bună dimineața, am treabă pentru tine!
Bună dimineața, Irinuța. Ce somn? De mult nu dorm, doar să-mi spui ce mai ai de meșterit! răsuna glasul lui cald, ca într-un episod de teatru radiofonic.
Trebuie meșterit robinetul, văzut cu lumina și pus polița în baie ah, și astăzi cel mai important, te rog schimbă ambele yale, total! Restul, când o avea ființă și soarele răbdare.
Dar cu Gheorghe ce e? se miră Mihai, necăjit.
Gheorghe e poveste, Mihai! răspunse Irina, chicotind aproape copilărește.
Ehei, ce aș fi dat s-o cuceresc pe Irina dacă eram cu ani mai tânăr. Dar n-ai vrea să te prezint cu vecinul din blocul de alături? Femeia l-a părăsit pentru un instructor de fitness! Voi ați avea amândoi viața înainte și liniște.
Ferească Domnul! râse Irina. Dă-mi voie să respir, Mihai, abia ce-am scăpat de unul și tu-mi împingi altul din vis!
Singurătatea nu-i pentru nimeni, zise Mihai cu tâlc.
N-am timp de tristeți, Mihai. Te aștept într-o oră!
Cât timp Mihai își făcea magia cu șurubelnița și cheia franceză, Irina sună pe vechea ei prietenă de la serviciul soțului: un zvon trecea ca o umbră printre rafturi Gheorghe avusese un roman clasic cu o doamnă solitară, la vreo 43 de ani, cu garsonieră decentă și fără bătăi de cap.
De ce să sufăr? vorbele bunicii ei îi răsunau, clare ca o doină de pe Nistru.
Porni să adune ce rămăsese de la Gheorghe: cravata cu dungi, șosetele împăturite, fotografia din croazieră… toate în sacul alb obosit.
Oana, hai diseară la o ieșire! Bem un pahar, vorbim, trăim! îi scrise Irina prietenei ei.
Avem motiv?
Și încă ce!
Zi ora, zise râzând Oana.
Mihai termină tot înainte de asfințit; plecă cu sacul alb o relicvă pentru tomberon.
Cu baia mă ocup mâine, Irinuță, și orice-ți mai trebuie, cheamă-mă fără grijă!
Irina se uită la numărul fetei ei din Iași, dar decise să nu-i spună nimic. Sâmbătă plec la ei măcar pentru cadouri am venit, așa că atunci le spun totul. Dar azi, sărbătoresc!
Rămasă singură, scoase sticla de Frâncușă, trase un pahar de vin spumos în luminile amurgului care schimba formele lucrurilor.
Ridicând paharul ca într-o urare către pereții care acum păreau să zâmbească, Irina spuse cu voce de filigran:
Pentru viața mea nouă, pentru libertate, pentru toate surprizele frumoase și clipele de neuitat ce urmează!
