Ivan je bio protiv drugog mačka u kući: njegov potez je jednostavno iznenadio cijelu obiteljTako je Ivan, umjesto da se ljuti, tiho počeo graditi udobnu kućicu za novog mačka, a obitelj je ostala bez riječi.

Mačak je sjedio na prozorskoj dasci i gledao dolje u dvorište gdje su golubovi dijelili koricu kruha. A Luka je gledao mačka. Sedam godina živjeli su zajedno, ako se ne računa žena Vedrana i kći Tena. Ali mačak Maks je baš njegov. Od prvog dana, kad se tromjesečna kuglica dlake zakačila za njegov džemper i zaspala u pregibu lakta.

Vedrana je kuhala grah, a po kuhinji se širio miris lovorovog lista. Tena, dvanaest godina, sjedila je za stolom, prstom prelazila po ekranu mobitela. Obična subotnja večer, kakvih je bilo stotinu prije i još će toliko biti. Al Luka je primijetio da kćerka gleda prema majci nekako iščekujuće. I majka, miješajući grah, kimne joj neprimjetno, ko da su se dogovorile unaprijed.

– Tata – počela je Tena onim glasom kakvim se traži novi mobitel ili dopuštenje za prespavati kod prijateljice.

Luka je odmaknuo novine.

– Hajde?

– Kod Maje je mačka okotila. I jedno mače nitko ne uzima. Malo šepa, prednja šapica kriva. Hoće ga… pa…

Nije dovršila, al bilo je jasno. Luka je pogledao Vedranu. Ova je silom miješala grah, iako miješati više nije imalo smisla.

– Ne – rekao je. Ne zlo, ne oštro. Samo je rekao.

– Al zašto?

– Zato što imamo Maksa. Njemu je sedam godina, navikao je biti sam. Dovedete drugog, počet će se tući, obilježavati, još više dlake. Ja sam protiv.

Tena je pogledala majku. Vedrana je ugasila vatru ispod lonca i sjela do muža.

– Luka, mače ima tri mjeseca. Šapica nije dobro srasla. Ako ga ne uzmu, Maja će ga odvesti u sklonište, a odande takve ne uzimaju.

Luka je razumio. Al nije kimnuo.

– Ja sam protiv – ponovio je i podigao novine.

***

Prošao je tjedan. Tena više nije molila, al za večerom mu je šutke dodavala kruh. A Vedrana je prestala pitati kako je prošao dan na poslu. Luka je to osjećao, kao što se osjeća propuh: ko da su prozori zatvoreni, a vuče.

U petak je Tena došla iz škole crvenih očiju. Ruksak je bacila kraj vrata, otišla u svoju sobu. Vedrana je ušla do kćerke, nakon desetak minuta izašla.

– Što? – upitao je Luka.

– Maja je rekla da će mače sutra ujutro odvesti. Našlo se sklonište na rubu grada, al Tena je vidjela slike odande. Mali kavezi, dvestotinjak mačaka, smrad…

Vedrana nije pritiskala. Samo je ispričala i otišla prati suđe.

Luka je ostao sam u hodniku. Iz Tenine sobe nije dopirao zvuk, što je bilo gore od plača.

Ujutro je Luka ustao prije svih. Tako rano dizao se samo za pecanje, a sezona još nije počela. U kuhinji je gorjela lampa nad štednjakom, izvan prozora bilo je sivo. Navukao je jaknu, uzeo ključeve od auta i izašao.

Majinu adresu našao je u Teninom mobitelu noć prije, dok je kćerka spavala. Zapisao je na komadić papira, gurnuo u džep jakne.

Parkirao se ispred Majine zgrade i nazvao.

– Halo? – glas pospan, nezadovoljan.

– Ovdje Luka, Tenin otac. Mače je još kod vas?

Stanka.

– Da… Da, još. U jedanaest će doći iz skloništa.

– Ne treba. Ja ću ga uzeti. Sad se penjem.

Spustio je slušalicu i sjedio minutu u autu.

Maja je otvorila u kućnom ogrtaču, šutke pružila kutiju od cipela. Unutra na starom ručniku sjedilo je mače. Sivo, prugasto, mršavo. Prednja šapica stršala je malo u stranu, ko da je sastavljena na brzinu. Oči žute, preplašene.

– Tiho je – rekla je Maja. – Skoro ne mjauče. Jede sve. Načisto je.

Luka je kimnuo, uzeo kutiju i odnio je do auta.

Vratio se kući kad su svi još spavali. Stavio je kutiju na pod u predsoblju, skinuo jaknu. Mače unutra nije ispuštalo glasa. Luka je zavirio: životinjica se stisnula u kut i gledala ga odozdo prema gore, ne trepćući.

– Pa što ću ja s tobom? – tiho je rekao Luka.

Mače je podiglo krivu šapicu, ko da je htjelo dohvatiti njegov prst, al nije doseglo. Luka je uzdahnuo. Otišao u kuhinju, nalio u tanjurić mlijeka. Onda se sjetio da malima ne smije mlijeko, izlio ga, izvadio iz frižidera kuhanu piletinu, sitno nasjeckao.

Kad se vratio u predsoblje s tanjurićem, Maks je već sjedio pokraj kutije. Gledao je unutra. Rep se nije trzao, leđa nisu bila izvijena.

Mače je izašlo iz kutije, šepajući, došlo do tanjurića i počelo jesti. Maks je frknuo i otišao na svoj naslonjač. Ni tuče, ni siktanja.

Tena je prva našla mače. Luka je iz spavaće sobe čuo prigušeni vrisak, zatim brze korake, i kćerka je uletjela k njima s mačetom u rukama.

– Mama! Mama, odakle?!

Vedrana je sjela na krevet, između sna i jave trepćući. Pogledala je mače, pa Luku. On je ležao, ruke pod glavu, i marljivo promatrao strop.

– Tata? – Tena se okrenula k njemu. Glas joj je drhtao. – Jesi li ti?

– Ako ćete vikati, vraćam ga natrag – mrmljao je Luka, ne skidajući pogled sa stropa.

Tena je sjela na rub kreveta i zaplakala. Ne onako kako u školi plaču od nepravde, nego drukčije, kad ne možeš objasniti. Mače u njezinim rukama zamrlo je, priljubivši se uz džemper.

Vedrana nije ništa rekla. Stavila je dlan Luki na ruku i stisnula. Brzo, kratko. Onda je ustala i otišla u kuhinju staviti vodu za čaj.

Mače su nazvali Bepi. Tena je htjela Grof, al Luka je rekao: kakav grof, on je iz kutije, bit će Bepi. I Bepi se skrasio, ko da je oduvijek tu. Maks ga je prvi tjedan obilazio, drugi ga počeo trpjeti, a do kraja mjeseca spavali su na istom naslonjaču. Maks riđi, važan, a Bepi siv, s krivom šapicom, zabijen mu u bok.

Luka ih je gledao navečer i šutio. Vedrana ga jednom upitala:

– Pa ti si bio protiv. Što se promijenilo?

On je zašutio, počešao Bepija iza uha. Ovaj je zamukao i sklopio oči.

– Tena je plakala. A ja kroz zid sve čuo. I mislim: ja popravljam sve okolo, a tu nema što popraviti, samo uzeti i donijeti. Jednostavnije ne može biti. A ja se opirao zbog čega? Zbog dlake?

Vedrana se nasmijala i nije dodala ništa.

Za šest mjeseci Bepi je narastao, šapica je ostala kriva, al jurio je po stanu kao lud, rušeći papuče i skačući na ormar. Maks ga je samo pratio pogledom.

A Luka se ponekad uhvatio da navečer na kauču ima Maksa na koljenima, na ramenu spava Bepi, na televizoru ide nogomet, a on ne čuje rezultat, jer se boji pomaknuti.

I to je, vjerojatno, bilo bolje od bilo kojeg rezultata.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

5 × 1 =

Ivan je bio protiv drugog mačka u kući: njegov potez je jednostavno iznenadio cijelu obiteljTako je Ivan, umjesto da se ljuti, tiho počeo graditi udobnu kućicu za novog mačka, a obitelj je ostala bez riječi.
Inima lui motanul bătea încet și apăsat în piept, gândurile îi fugeau aiurea, sufletul îi era în durere. Ce s-ar fi putut întâmpla de l-a dat stăpâna la străini, de ce l-a părăsit? Când la mutare, Oleasa a primit cadou un britanic complet negru, a rămas câteva minute șocată… Garsioniera modestă, cumpărată cu greu, nu era încă amenajată. Mai erau și alte probleme care îi răpeau atenția. Și acum, o pisicuță! După ce și-a revenit din șoc, Oleasa s-a uitat în ochii aurii ai micului motan, a oftat, a zâmbit și l-a întrebat pe cel care i-l dăruise: – E motan sau pisică? – Motan! – Bine, atunci motan, te vei numi Barsic, – i s-a adresat convingător puiului. Acesta și-a deschis gurița mică și a scos un „Miau” timid… ***** S-a dovedit că britanicii sunt ființe extrem de prietenoase. Și iată că, deja al treilea an, sărbătoresc împreună Oleasa și Barsic, suflet lângă suflet. Mai mult decât atât, odată cu timpul, Oleasa a descoperit în Barsic o inimă mare și un suflet sensibil. Motănelul o întâmpina plin de bucurie acasă după serviciu, îi ținea cald noaptea, urmărea filme cu ea lipit de șold și alerga după ea când făcea curat. Viața cu motanul a căpătat culoare și sens. E atât de plăcut să știi că cineva te așteaptă acasă, cu cine poți râde sau plânge. Și cel mai important — cineva te înțelege din jumătate de cuvânt. Vrei, nu vrei, trăiești fericit, dar… De curând, Oleasa a început să observe o durere în partea dreaptă. Inițial a crezut că s-a mișcat greșit și a tras un mușchi, apoi a dat vina pe mâncarea grasă. Dar, când durerile s-au intensificat, a ajuns la medic. După ce medicul i-a pus diagnosticul, Oleasa a plâns toată seara, îngropată în pernă. Barsic, simțindu-i starea, s-a lipit ușor de ea și a încercat să-și liniștească stăpâna cu torsul melodios. Sub torsul lui Barsic, Oleasa a adormit fără să-și dea seama. Dimineața, resemnată, a decis să nu spună nimic familiei despre boala ei, ca să scape de privirile pline de milă și încercările incomode de ajutor. Avea, totuși, o fărâmă de speranță că medicii vor reuși să o trateze. I s-a propus un tratament care i-ar putea ameliora starea. A apărut întrebarea: ce face cu motanul? În sufletul ei, deși pacea era departe, a hotărât să găsească lui Barsic o nouă casă și o familie bună. A pus un anunț pe internet, specificând că oferă un motan de rasă în mâini bune. Când primul interesat a sunat și a întrebat motivul despărțirii de animalul adult, Oleasa, nici ea nu știe de ce, a mințit: a spus că este însărcinată și a descoperit alergie la blană de pisică. După trei zile, Barsic, în cutie și cu tot cu zestre, se muta la noii stăpâni, iar Oleasa ajungea la spital… Două zile mai târziu, i-a sunat pe noii stăpâni să afle despre Barsic, iar aceștia, scuzându-se de nenumărate ori, i-au spus că motanul a fugit chiar în seara în care l-au luat și nu l-au găsit de atunci. Primul impuls al Oleesei a fost să plece din spital și să-l caute. A cerut asistentei să o lase afară, dar aceasta a certat-o și i-a spus să revină imediat în salon. Colega de salon, observând zbuciumul tinerei, a întrebat ce s-a întâmplat. Oleasa, plângând amar, i-a povestit totul. – Nu te grăbi să plângi, fată dragă, – i-a spus o bătrână slăbuță, – mâine vine un medic mare de la București. Am și eu un diagnostic urât, fiul meu, care e om de afaceri, vrea să mă ducă la altă clinică, dar eu nu am vrut. Nu știu cum a reușit, dar a convins-o. O să rog și eu să te consulte și pe tine, poate nu e totul atât de grav, – vorbi bătrâna, mângâind-o cald pe Oleasa. **** Scos din cutie, Barsic a realizat că e într-o casă străină. Cineva necunoscut a întins mâna să-l mângâie… Nervii motanului au cedat: a izbit cu lăbuța și a fugit în colțul întunecat. – Pavel, nu-l atinge, lasă-l să se obișnuiască, – a auzit Barsic o voce feminină domoală, dar nu era vocea stăpânei sale. Inima îi bătea tot mai greu, gândurile îi zburau, sufletul îi era rănit. Ce s-a putut întâmpla de l-a dat stăpâna la străini, de ce l-a părăsit? Ochii de chihlimbar explorau camera cu privirea speriată. A observat fereastra deschisă. Sclipindu-i negru, a zburat prin cameră și a sărit afară! Din fericire, era doar etajul doi și jos era gazon. De acolo a început drumul lui Barsic înapoi spre casă… ***** Medicul reputat a apărut în fața Oleesei sub forma unei femei drăguțe, puțin trecută de 40, Maria Pavelina. A cercetat cu atenție foaia de tratament, a cerut Oleesei să se întindă pe canapea și să se întoarcă pe partea stângă. A palpat mult timp, a întrebat unde doare, a citit din nou foaia medicală. Au urmat și alte proceduri. Oleasa nu mai spera la nimic bun. S-a întors în salon, unde stătea deja prietena ei de salon. – Ce ți-au spus, draga mea? – a întrebat bătrâna. – Nimic deocamdată, au zis că vin din nou în salon. – Înțeleg. Mie, din păcate, mi-au confirmat diagnosticul, – a spus cu tristețe femeia. – Îmi pare rău… și vă mulțumesc pentru tot, – i-a răspuns Oleasa, neștiind cum să aline o persoană care știe că i se apropie sfârșitul. După o jumătate de oră, în salon a intrat Maria Pavelina cu alți medici. – Oleasa, am vești bune! Boala ta se poate trata cu succes, ți-am prescris cursul, vei sta două săptămâni și vei fi sănătoasă, – i-a spus zâmbind. După ce au plecat, bătrâna a spus: – Ce bine! Sunt fericită că înainte să plec am mai făcut o faptă bună. Să fii fericită, fată dragă, – i-a urat. ***** Barsic nu avea nicio stea călăuzitoare, nici nu știa de ea. Motanul pur și simplu mergea spre casă cu intuiția lui de pisică. Drum prin spini și stele, plin de pericole și întâmplări haioase. Neștiind nimic despre oraș, nobilul britanic, într-o zi, s-a transformat într-un vânător fioros cu instincte ascuțite. Evitând străzi zgomotoase, Barsic alerga, se tăvălea, zbura peste asfalt (sau așa i se părea când fugea de câinii vagabonzi), cățăra copaci și mergea neînduplecat spre scopul său…. Într-o curticică liniștită, s-a întâlnit față în față cu un motan veterán. Acesta l-a recunoscut pe Barsic ca străin fără ezitare și a atacat cu un mieunat puternic, dar Barsic, transformat din aristocrat în gangster, nu s-a dat înapoi. Bătălia a fost scurtă. Motanul localnic s-a strecurat rușinat în tufele din apropiere, cu urechea puțin ciufulită. Cum altfel? Motanul își hrănea doar ego-ul și voia să arate cine-i stăpânul. Barsic însă era în drum spre casă, nimic nu-l putea opri. Drumul spre casă a continuat. Amintindu-și de strămoși, Barsic a învățat să doarmă în copaci, alegând bifurcații comode. O, Doamne, ce rușine! Barsic a învățat să mănânce din tomberon și să fure mâncare de la alte pisici pe care le hrăneau oamenii miloși. Odată, a fost vânat de o haită de câini vagabonzi. Aceștia l-au gonit pe un copac subțire și l-au alergat, lătrând și sărind după el. Oamenii, auzind zgomotul, au alungat câinii. O femeie a vrut să-l ia acasă. L-a ademenit cu o bucată de salam. Foamea și frica l-au adus la femeie, chiar s-a lăsat mângâiat și luat în brațe. Dar… După ce s-a odihnit și săturat în căldură și liniște, Barsic și-a amintit de drumul lui – a fugi după femeie pe scara blocului, a strecurat ușa deschisă și și-a continuat drumul spre casă… ***** După externare, Oleasa a mers acasă. Vorbele bătrânei îi răsunau în minte: să fie fericită. Era nespus de bucuroasă că diagnosticul nu s-a confirmat și că e sănătoasă. Dar inima îi plângea după Barsic. Nu se mai putea imagina intrând într-un apartament gol, fără să fie întâmpinată. Abia ce a trecut pragul, Oleasa a telefonat familia care a luat motanul, cerându-le adresa. Ajunsă, a aflat cum a fugit Barsic și s-a hotărât să-i caute urmele. I se tot spunea că e imposibil, au trecut două săptămâni, nu avea cum să supraviețuiască un motan domestic pe stradă, dar ea nu voia să creadă asta. Oleasa mergea pe jos, inspecta fiecare curte, se uita în scuaruri, la garaje. Încearca să gândească ca un motan care nu a trăit niciodată pe stradă. Îl striga, uitându-se în întunericul ferestrelor de subsol. Aproape ajunsă la bloc, și-a dat seama că Barsic s-a pierdut. Era imposibil ca un motan fără orientare să parcurgă drumul pe care ea l-a făcut pe jos, cu opriri, timp de două ore. În curtea ei a intrat cu sufletul amar, lacrimile îi învăluiau ochii și simțea durere și tristețe. Printre lacrimi, a observat cum de pe partea cealaltă a trotuarului venea spre ea un motan negru. „Un motan negru oarecare”, i-a trecut fulgerător prin minte. Oleasa s-a oprit și, privind atent, a înțeles. A sărit cu un strigăt: „Barsic!” Iar motanul nu a alergat spre ea, nu mai avea putere; s-a așezat și, mijea ochii de fericire, a scos încet: „Am ajuns!”