Inima lui motanul bătea încet și apăsat în piept, gândurile îi fugeau aiurea, sufletul îi era în durere. Ce s-ar fi putut întâmpla de l-a dat stăpâna la străini, de ce l-a părăsit? Când la mutare, Oleasa a primit cadou un britanic complet negru, a rămas câteva minute șocată… Garsioniera modestă, cumpărată cu greu, nu era încă amenajată. Mai erau și alte probleme care îi răpeau atenția. Și acum, o pisicuță! După ce și-a revenit din șoc, Oleasa s-a uitat în ochii aurii ai micului motan, a oftat, a zâmbit și l-a întrebat pe cel care i-l dăruise: – E motan sau pisică? – Motan! – Bine, atunci motan, te vei numi Barsic, – i s-a adresat convingător puiului. Acesta și-a deschis gurița mică și a scos un „Miau” timid… ***** S-a dovedit că britanicii sunt ființe extrem de prietenoase. Și iată că, deja al treilea an, sărbătoresc împreună Oleasa și Barsic, suflet lângă suflet. Mai mult decât atât, odată cu timpul, Oleasa a descoperit în Barsic o inimă mare și un suflet sensibil. Motănelul o întâmpina plin de bucurie acasă după serviciu, îi ținea cald noaptea, urmărea filme cu ea lipit de șold și alerga după ea când făcea curat. Viața cu motanul a căpătat culoare și sens. E atât de plăcut să știi că cineva te așteaptă acasă, cu cine poți râde sau plânge. Și cel mai important — cineva te înțelege din jumătate de cuvânt. Vrei, nu vrei, trăiești fericit, dar… De curând, Oleasa a început să observe o durere în partea dreaptă. Inițial a crezut că s-a mișcat greșit și a tras un mușchi, apoi a dat vina pe mâncarea grasă. Dar, când durerile s-au intensificat, a ajuns la medic. După ce medicul i-a pus diagnosticul, Oleasa a plâns toată seara, îngropată în pernă. Barsic, simțindu-i starea, s-a lipit ușor de ea și a încercat să-și liniștească stăpâna cu torsul melodios. Sub torsul lui Barsic, Oleasa a adormit fără să-și dea seama. Dimineața, resemnată, a decis să nu spună nimic familiei despre boala ei, ca să scape de privirile pline de milă și încercările incomode de ajutor. Avea, totuși, o fărâmă de speranță că medicii vor reuși să o trateze. I s-a propus un tratament care i-ar putea ameliora starea. A apărut întrebarea: ce face cu motanul? În sufletul ei, deși pacea era departe, a hotărât să găsească lui Barsic o nouă casă și o familie bună. A pus un anunț pe internet, specificând că oferă un motan de rasă în mâini bune. Când primul interesat a sunat și a întrebat motivul despărțirii de animalul adult, Oleasa, nici ea nu știe de ce, a mințit: a spus că este însărcinată și a descoperit alergie la blană de pisică. După trei zile, Barsic, în cutie și cu tot cu zestre, se muta la noii stăpâni, iar Oleasa ajungea la spital… Două zile mai târziu, i-a sunat pe noii stăpâni să afle despre Barsic, iar aceștia, scuzându-se de nenumărate ori, i-au spus că motanul a fugit chiar în seara în care l-au luat și nu l-au găsit de atunci. Primul impuls al Oleesei a fost să plece din spital și să-l caute. A cerut asistentei să o lase afară, dar aceasta a certat-o și i-a spus să revină imediat în salon. Colega de salon, observând zbuciumul tinerei, a întrebat ce s-a întâmplat. Oleasa, plângând amar, i-a povestit totul. – Nu te grăbi să plângi, fată dragă, – i-a spus o bătrână slăbuță, – mâine vine un medic mare de la București. Am și eu un diagnostic urât, fiul meu, care e om de afaceri, vrea să mă ducă la altă clinică, dar eu nu am vrut. Nu știu cum a reușit, dar a convins-o. O să rog și eu să te consulte și pe tine, poate nu e totul atât de grav, – vorbi bătrâna, mângâind-o cald pe Oleasa. **** Scos din cutie, Barsic a realizat că e într-o casă străină. Cineva necunoscut a întins mâna să-l mângâie… Nervii motanului au cedat: a izbit cu lăbuța și a fugit în colțul întunecat. – Pavel, nu-l atinge, lasă-l să se obișnuiască, – a auzit Barsic o voce feminină domoală, dar nu era vocea stăpânei sale. Inima îi bătea tot mai greu, gândurile îi zburau, sufletul îi era rănit. Ce s-a putut întâmpla de l-a dat stăpâna la străini, de ce l-a părăsit? Ochii de chihlimbar explorau camera cu privirea speriată. A observat fereastra deschisă. Sclipindu-i negru, a zburat prin cameră și a sărit afară! Din fericire, era doar etajul doi și jos era gazon. De acolo a început drumul lui Barsic înapoi spre casă… ***** Medicul reputat a apărut în fața Oleesei sub forma unei femei drăguțe, puțin trecută de 40, Maria Pavelina. A cercetat cu atenție foaia de tratament, a cerut Oleesei să se întindă pe canapea și să se întoarcă pe partea stângă. A palpat mult timp, a întrebat unde doare, a citit din nou foaia medicală. Au urmat și alte proceduri. Oleasa nu mai spera la nimic bun. S-a întors în salon, unde stătea deja prietena ei de salon. – Ce ți-au spus, draga mea? – a întrebat bătrâna. – Nimic deocamdată, au zis că vin din nou în salon. – Înțeleg. Mie, din păcate, mi-au confirmat diagnosticul, – a spus cu tristețe femeia. – Îmi pare rău… și vă mulțumesc pentru tot, – i-a răspuns Oleasa, neștiind cum să aline o persoană care știe că i se apropie sfârșitul. După o jumătate de oră, în salon a intrat Maria Pavelina cu alți medici. – Oleasa, am vești bune! Boala ta se poate trata cu succes, ți-am prescris cursul, vei sta două săptămâni și vei fi sănătoasă, – i-a spus zâmbind. După ce au plecat, bătrâna a spus: – Ce bine! Sunt fericită că înainte să plec am mai făcut o faptă bună. Să fii fericită, fată dragă, – i-a urat. ***** Barsic nu avea nicio stea călăuzitoare, nici nu știa de ea. Motanul pur și simplu mergea spre casă cu intuiția lui de pisică. Drum prin spini și stele, plin de pericole și întâmplări haioase. Neștiind nimic despre oraș, nobilul britanic, într-o zi, s-a transformat într-un vânător fioros cu instincte ascuțite. Evitând străzi zgomotoase, Barsic alerga, se tăvălea, zbura peste asfalt (sau așa i se părea când fugea de câinii vagabonzi), cățăra copaci și mergea neînduplecat spre scopul său…. Într-o curticică liniștită, s-a întâlnit față în față cu un motan veterán. Acesta l-a recunoscut pe Barsic ca străin fără ezitare și a atacat cu un mieunat puternic, dar Barsic, transformat din aristocrat în gangster, nu s-a dat înapoi. Bătălia a fost scurtă. Motanul localnic s-a strecurat rușinat în tufele din apropiere, cu urechea puțin ciufulită. Cum altfel? Motanul își hrănea doar ego-ul și voia să arate cine-i stăpânul. Barsic însă era în drum spre casă, nimic nu-l putea opri. Drumul spre casă a continuat. Amintindu-și de strămoși, Barsic a învățat să doarmă în copaci, alegând bifurcații comode. O, Doamne, ce rușine! Barsic a învățat să mănânce din tomberon și să fure mâncare de la alte pisici pe care le hrăneau oamenii miloși. Odată, a fost vânat de o haită de câini vagabonzi. Aceștia l-au gonit pe un copac subțire și l-au alergat, lătrând și sărind după el. Oamenii, auzind zgomotul, au alungat câinii. O femeie a vrut să-l ia acasă. L-a ademenit cu o bucată de salam. Foamea și frica l-au adus la femeie, chiar s-a lăsat mângâiat și luat în brațe. Dar… După ce s-a odihnit și săturat în căldură și liniște, Barsic și-a amintit de drumul lui – a fugi după femeie pe scara blocului, a strecurat ușa deschisă și și-a continuat drumul spre casă… ***** După externare, Oleasa a mers acasă. Vorbele bătrânei îi răsunau în minte: să fie fericită. Era nespus de bucuroasă că diagnosticul nu s-a confirmat și că e sănătoasă. Dar inima îi plângea după Barsic. Nu se mai putea imagina intrând într-un apartament gol, fără să fie întâmpinată. Abia ce a trecut pragul, Oleasa a telefonat familia care a luat motanul, cerându-le adresa. Ajunsă, a aflat cum a fugit Barsic și s-a hotărât să-i caute urmele. I se tot spunea că e imposibil, au trecut două săptămâni, nu avea cum să supraviețuiască un motan domestic pe stradă, dar ea nu voia să creadă asta. Oleasa mergea pe jos, inspecta fiecare curte, se uita în scuaruri, la garaje. Încearca să gândească ca un motan care nu a trăit niciodată pe stradă. Îl striga, uitându-se în întunericul ferestrelor de subsol. Aproape ajunsă la bloc, și-a dat seama că Barsic s-a pierdut. Era imposibil ca un motan fără orientare să parcurgă drumul pe care ea l-a făcut pe jos, cu opriri, timp de două ore. În curtea ei a intrat cu sufletul amar, lacrimile îi învăluiau ochii și simțea durere și tristețe. Printre lacrimi, a observat cum de pe partea cealaltă a trotuarului venea spre ea un motan negru. „Un motan negru oarecare”, i-a trecut fulgerător prin minte. Oleasa s-a oprit și, privind atent, a înțeles. A sărit cu un strigăt: „Barsic!” Iar motanul nu a alergat spre ea, nu mai avea putere; s-a așezat și, mijea ochii de fericire, a scos încet: „Am ajuns!”

Inima motanului bătea surd în piept, gândurile îi fugeau departe, sufletul îi era greu. Ce grozăvie s-ar fi putut întâmpla de l-a dat stăpâna lui unor străini, de ce l-a părăsit oare?

Când Ecaterina, la casa nouă din Chișinău, a primit cadou de la prieteni un motan britanic complet negru, a rămas câteva minute amorțită de uimire

Garsoniera modestă într-un bloc vechi, pentru care aproape îi vânzase sufletul ca să facă rost de bani – lei moldovenești, îi era încă nemobilată. Avea destule griji, necazuri care-i cereau atenția.

Și totuși, iată motanul. Când și-a revenit din șoc, Ecaterina i-a privit ochii galbeni ca mierea, a oftat, a zâmbit și l-a întrebat pe cel care i-l adusese:

E motan sau pisică?

Motan!

Bun. Atunci vei fi numit Mură, a spus ea, uitându-se drept la el.

Motănelul și-a deschis gurița mică și a scos un Miau! slab, ascultător
*****
S-a dovedit repede că motanii britanici sunt chiar plăcuți. Iar de trei ani Ecaterina și Mură trăiau împreună, suflet lângă suflet. Mai mult, în tot acest timp, Mură a arătat că are un suflet gingaș și o inimă mare.

O întâmpina pe stăpână cu bucurie de fiecare dată când venea de la serviciu, o încălzea noaptea, se uita cu ea la seriale cu trupul lipit de șoldul ei, alerga ca umbra când făcea curățenie.

Viața alături de motan a căpătat nuanțe vesele, culori vii. E frumos să ai pe cineva care te așteaptă acasă și cu care poți râde sau plânge, care te înțelege fără să-i explici prea multe.

Părea că norocul o însoțește, dar

În ultimul timp, Ecaterina a observat că are dureri în dreapta, ba credea că s-a sucit strâmb, ba dădea vina pe mâncare grasă. Când durerile s-au întețit, s-a dus la doctor.

Diagnosticul primit și viitorul despre care i-a vorbit medicul au făcut-o pe Ecaterina să plângă toată noaptea, cu fața ascunsă în pernă. Mură, simțind necazul, s-a lipit de ea și a tors încet, mângâindu-i sufletul cu sunetul acela melodios.

Fără să-și dea seama, sub torsul Murăi, Ecaterina a adormit. Dimineața, resemnată, a hotărât să nu spună nimănui din familie ce i se întâmplase, ca să nu-i supună la griji inutile și priviri pline de milă.

Mai avea o licărire de speranță: poate tratamentul recomandat îi va îmbunătăți starea.

Gândul ce-i sfredele totuși inima era unde va rămâne Mură. Acceptând în sinea ei posibilitatea unui final trist, a decis că trebuie să-i găsească motanului o casă bună, cu oameni sufletiști.

A pus un anunț pe internet, că dăruiește motanul britanic unui om iubitor.

Cel ce a sunat primul a întrebat de ce vrea să scape de motanul adult, iar Ecaterina, nevăzut cum, a spus că e însărcinată și că are alergie la blana de pisică.

După trei zile Mură, cu zestre cu tot, a ajuns la noii stăpâni, iar Ecaterina a intrat în spital

După două zile, a sunat să afle ce mai face Mură. Cu scuze peste scuze, i s-a spus că motanul a fugit chiar în prima seară și nu l-au mai găsit.

Primul gând: să dea fuga acasă și să-l caute. S-a rugat de asistenta de serviciu să o lase, dar aceasta i-a vorbit sever și a poftit-o înapoi în salon.

Colega de salon, văzând zbuciumul Ecaterinei, a întrebat-o ce s-a întâmplat, iar Ecaterina a izbucnit în plâns și i-a povestit totul.

Mai așteaptă cu plânsul, draga mea, i-a zis o bătrânică firavă, mâine vine un doctor foarte bun din București. Și eu am un diagnostic prost, băiatul meu, om de afaceri, a vrut să mă mute la o clinică privată, dar nu am vrut.

El tot a vorbit, a bătut la porți, și a reușit. O să-l rog pe doctor să te vadă și pe tine, poate nu-i chiar așa rău îi spunea femeia Ecaterinei și o mângâia pe umăr, cu blândețe.
****
Ieșind din cutia de transport, Mură a înțeles că e într-o casă străină. Cineva necunoscut a întins mâna spre el să-l mângâie…

Nervii motanului au cedat, a lovit cu lăbuța, apoi s-a pitit într-un colț întunecat.

Pavel, lasă-l să se obișnuiască, nu te băga, i-a spus o voce de femeie, dar nu era glasul stăpânei lui.

Inima lui Mură bătea surd, gândurile îi erau vrăjmășite, sufletul în suferință. Ce s-o fi întâmplat, de l-a dat stăpâna la străini?

Cu ochii galbeni răscolea camera, panicat. Atunci a zărit fereastra deschisă. Cu o sclipire neagră a sărit prin ea și a fugit afară!

Din fericire era doar la etajul doi, iar sub fereastră gazonul era verde și moale. De acolo a început drumul Murăi spre casă
*****
Doctorul vestit a apărut a doua zi o femeie drăguță, cam la 40 de ani. S-a prezentat Maria Pavelovna, a citit atent fișa medicală, apoi i-a cerut Ecaterinei să se așeze pe pat, să se întoarcă pe partea stângă.

A apăsat, a palpat, a întrebat unde și cum o doare, a verificat totul la aparate.

Ecaterina nu mai spera la nimic bun. S-a întors în salon, unde colega ei ședea tăcută.

Ce ți-au zis, fată? a întrebat-o femeia.

Nimic deocamdată, au zis că mai revin.

Aha… Pe mine m-au lămurit, s-a confirmat ce bănuiam, a spus ea trist.

Îmi pare rău mulțumesc pentru tot a zis Ecaterina, neștiind ce să spună unei persoane care știe că viața ei se apropie de final.

Peste o jumătate de oră, Maria Pavelovna a revenit cu alți medici.

Ecaterina, am vești bune. Boala ta se tratează cu succes, deja ți-am prescris tratamentul. Două săptămâni de spitalizare și ești sănătoasă! i-a spus zâmbind.

Când au plecat, colega de salon i-a zis:

Ce bine, fată! Mă bucur că am mai făcut un bine înainte să plec. Să fii fericită!
****
Mură nu avea stea călăuzitoare, nu știa de ea. Mergea acasă ghidat doar de instinctul felin. Drumul presărat de peripeții printre pericole și întâmplări hazlii.

Fără a cunoaște orașul, motanul britanic s-a transformat în doar o zi într-un vânător cu instincte tăioase.

Evitând străzile aglomerate, Mură a alergat, s-a târât, a sărit peste tot cel puțin așa credea el când scăpa de câini se cățăra ca fulgerul în copaci, urmărea mereu ținta: CASA.

Într-un cartier liniștit, a dat nas în nas cu un motan bătrân, cu experiență.

N-a stat mult la vorbă, l-a recunoscut pe Mură drept străin. Cu un mieunat aspru a sărit la britanic, dar Mură, răzvrătit și neclintit, nu s-a retras.

Lupta a fost scurtă. Bătrânul a fugit rușinat în tufișuri, cu urechea puțin ciufulită.

Așa e rânduiala motănească fiecare vrea să fie șef, dar Mură mergea spre casă și nimic nu-l putea opri.

Drumul a continuat. Amintindu-și de strămoșii săi, Mură a învățat să doarmă pe crengi, să caute furciturile potrivite.

Rușinea l-a încercat când s-a văzut nevoit să mănânce de la tomberon, să fure hrană de la pisicile curții, hrănite de bătrâne miloase.

Odată a dat de o haită de câini. L-au gonit pe un copac slab și, lătrând, săreau să-l apuce, scuturau copacul cu labele.

Oamenii, auzind gălăgia, au alungat câinii. O doamnă a încercat să-l convingă cu o bucățică de salam.

Foamea și spaima l-au biruit pe motan, s-a lăsat luat și mângâiat. Dar

După ce s-a odihnit și a mâncat cât să-și revină, Mură și-a amintit de unde plecase, a fugit după doamnă spre intrarea blocului și a dispărut prin ușa deschisă, reluând drumul spre acasă
*****
La ieșirea din spital, Ecaterina s-a întors în apartamentul ei. Pe drum, în mintea ei răsunau vorbele femeii care i-a spus să fie fericită. Normal că era bucuroasă – boala nu i se confirmase, era sănătoasă.

Dar inima îi era grea pentru Mură. Nu putea concepe cum va fi să intre în casa goală.

Cum a ajuns, a telefonat familia care preluase motanul ca să afle adresa. mergând acolo, a aflat cum a fugit Mură, apoi s-a pus pe căutat.

Toți îi ziceau că-i imposibil, că au trecut două săptămâni, că un motan de apartament nu poate supraviețui pe stradă. Dar Ecaterina nu putea să creadă așa ceva.

A luat orașul la pas a căutat în fiecare curte, s-a uitat la geamuri și în pivnițele blocurilor. Își imagina cum ar gândi un motan crescut în casă. Îl striga, se uita în bezna de la subsol.

Când a ajuns aproape de blocul ei, și-a dat seama că nu va mai afla niciodată de Mură. Cum să găsească un motan care nu cunoaște orașul, iar ea mersese două ore pe jos dintr-un capăt în altul?

Cu lacrimi în ochi, a intrat în curte, sufletul îi plângea. Prin ceața plânsului, a zărit, de pe trotuarul opus, că vine un motan negru.

Un motan negru oarecare Așa i-a fulgerat gândul. S-a oprit, a privit mai atent. A înțeles. A țâșnit strigând: Mură!

Motanul n-a avut puteri să alerge spre ea. S-a așezat, a mijit din ochi de fericire, și-a scos cu glas stins: Am ajuns!Ecaterina s-a aplecat, abia stăpânindu-și lacrimile, și l-a luat în brațe pe Mură. Motanul, slab, cu blana ciufulită și privirea obosită, și-a înfipt capul sub bărbia ei, torcând încet, cu sunet stins și adânc. Oamenii din jur s-au oprit mirați, uneori se întâmplă minuni pe trosnetul trotuarului, iar soarele de amurg le-a desenat siluetele unite pe asfaltul cald.

Din acea zi, Ecaterina a știut că orice necaz trece, atâta timp cât ai alături sufletul care, oricât de rătăcit ar fi fost, găsește drumul spre casă. Mură și-a găsit vechea pernă, iar Ecaterina s-a așezat pe podea lângă el, știind că viața e plină de încercări, dar sufletul nu rămâne niciodată singur cu adevărat.

În seara aceea, pe geamul deschis se strecură un vânt blând, purtând mirosul de tei înflorit și promisiunea unei veri pline de mângâieri. Mură dormea liniștit, iar Ecaterina îi veghea somnul, mulțumind vieții pentru acea clipă de fericire perfectă, atât de simplă, dar atât de rară. Și în tăcerea bucuroasă a apartamentului modest, două inimi băteau din nou, împreună acasă.